Ella Veres' Blog

folk designs from transylvania

2011-08-09T00:19:00.000-07:00

we created these miniature paintings [4x7 inches] together with nusi, a furniture painter.
we'd like to see if there is interest in exhibiting her work and also selling them, both as decorative hangings and greeting cards.

please let me know.

He Won’t Give Me an Interview, at 92 Still Scared He’d Be Killed by the Communist Secret Police

2011-08-08T23:51:00.000-07:00

I was told he’s the best to talk to about being a Hungarian in our town. 92 and still going strong, walks downtown, does his shopping, and oh, so talkative.

He lives on our street. Past the fisherman’s store, past the dentist’s, is his gate, a green wooden fence. The gate is not locked, only hold by a rope ring. I enter the green yard, and call his name towards the open windows covered in rusty mosquito nets. He comes along the porch, opens the window glass door, I tell him my mission. He says, oh, in his days he preserved the virginity of our street, that is he rescued it from demolition that was hanging over our heads during the communist craze of urban restructuring. He wrote a four-page complaint/memo and gathered our street people’s signatures and sent it to the newly formed Civic Complaints Bureau in the capital and they responded that indeed our street won’t be demolished because it is a historical site. Mom says he talks rubbish, they stopped the impending demolition because the government was overturned in ‘89, and now they gave a new regulation and had to renovate the façade though they have no money, and can’t make any changes to the building without costly Town Hall approvals.

Anyway, he said he was busy with his ailing wife, and his raspberry patch, had a carrying man come Monday, Tuesday and Wednesday, but I should come on Monday afternoon. Alright. He said he was so very sorry for my father back then when he sold bananas in the market, though he was a retired agricultural engineer, so very sorry to see him in cold and rain, below his station. And my mom. Give them his regards.

When I came back on Monday I went deeper in the yard, though fearing he might have biting dogs. He would not answer my “Hellooo there! Helloooo, anybody home?!” calls. He was in a dark room among plastic barrels, slowly folding a cloth. I didn’t give up being cheery. He remembered me. He refused my audio recorder. The war he had no wish to remember. He had nothing to say to nowadays youth. He watched TV and saw there were 100,000 people sunning themselves on the beach, the Black Sea could not fit anymore people, 100,000, and meanwhile there’s no money to buy medicines for old folks? All they want is to have the elderly vanish, die fast, get rid of them quick, and whatever he’d have to impart, it would fall on deaf ears. He knows that. In Germany the elder had senior citizen centers with large rooms, well lit, and the elders played domino, chess, what a life! Here?!

The wife’s hoarse and frail voice came from behind a window, “Where the heck are you?” several times. I called his attention, but he nodded and went about the war he fought in the Hungarian army, was stationed in Szekesfehervar, and when he saw his unit’s tanks were sticking out of the wheat field while the Russians’ were much shorter/lower, couldn’t see them, and the Russians shot at their tank towers, he said, “Man, I don’t want to do this anymore.” “What do you mean?! You owe us.” “What?” “We taught you how to drive a tank!” “No, man, I shall not keep doing this. I want to go home.” And they sent him to the camp where the other Transylvanian soldiers were held by the Russians and there were trains and he got his documents, and he was to get into the train when the Russian officer said, “Wait a minute, what is your name?” “Nagy Imre.” “Where are you from?” “Carei.” “Not Crişeni Cherestur?” “No, sir. Here are my documents.” “Okay. Pashli.” And he got into the train and got off at Mateiszalka, 24 kilometers from his hometown Carei, and walked from there.

Later on, when he just got married, they asked him to go to the Securitate, our Secrete Police back then. He didn’t tell his young wife about it. He went there, the guard barked at him nastily, “What do you want?” Quite an intelligentsia fellow, he says ironical, making me laugh, and then he entered a closet of a room, not like what they have nowadays, large leather sofas, cognac, delegations of foreigners, lavish feasts, and the officer asked him again what was his name, and was he born in Crişeni Kerestur. “No, here is my ID, here is my birth certificate.” It came out there was a teacher with his name from Crişeni Kerestur who was against the regime here, or back then, when he was in the Russian camp against the regime in Hungary, Horthy regime, which was a fascist regime. So why would the teacher be in trouble if he was protesting fascists in a communist state? Anyway, he was told to go his way, and only then he told his wife he had been called to Securitate. “Why didn’t you tell me?” “So you wouldn’t be anxious for me,” he said protective. And he was never one for sowing dissension. Hungarians, Romanians, were all the same for him. He was called once more to Securitate to report on what was the atmosphere like at his work place? He laughed in Securitate’s face. “Are you asking the atmosphere like in the truck tires, when the driver pumps up more air pressure or less?” He joked. “Come on, I want to know what’s going on.” “Nothing is going on.” “No trouble? No ethnic tension?” “No trouble at all.” And only when he was about to walk out of the office, he turned around and said, “There is a matter actually, across the street from our warehouse at the furniture workshops, Red Star, and those there,” he reported, “on Hungarian Catholic Easter day wont’ come to work on the grounds of the old parents were sick, this and that,. In vain would the leaders report them missing work, they’d refuse to come to work. That was the only trouble to report.” And he was let go scotch free.

I asked him why were we standing up, but he was adamant about no interviewing, he asked me if my parents were ailing, haven’t seen them in awhile. No, my father works a lot in the garden. My mother made tomato preserves. He then took me in the back to see his tomatoes, and his raspberry patch. Now he’s tomatoes, he said, were something to take a picture of, he told his granddaughter to have a memory of what he left them. But they were still green, small, nothing like my father’s crop, crates upon crates of red, huge tomatoes. The raspberry patch was large, half of it still full of weeds, the other half his former employee, a 72 year old with overalls and basketball cap, had already weeded out.

He said, “See this fence?” A weathered wooden fence tied with wires, “When I went for the day to get new foreign eyes to Cluj,” I assumed he meant eyeglasses, “and I arrived home, my fence was gone!” I laughed, thinking someone stole his fence. Alas, no, the small river behind his garden he pointed at, flooded because “See that turn there, were that turn, its beach carved out, the water would flow and not flood my plot. I complained to the Town Hall because I was aware there was an environment protection law, and one day, broom, broom, broom, an excavator was digging in the river, clearing the turn, and I asked the worker, ‘Please throw the cups of earth here to build the river bank back and raise my fence back,’ and I gave him 100 lei for that. Then they gave me 200 lei from the Town Hall to manage on my own fixing the damage.” I suggested he should complain to the National Water Bureau, they were the ones that dealt with rivers and floods. I thought maybe I could endear myself if I spoke to my ex to fix his river matter, maybe this way he’d give me the interview. But no, the price is too high.

Anyway, he got even more animated, “No one does anything nowadays, only corruption in the parliament! They get 350 lei a day for sitting on their fat arses and warm the chairs while my wife gets a 400-lei-a-month pension?! Parliamentarians go on educational trips abroad on simple people’s money, the TV said so?! Awful. I get so very angry, I barely eat. Doctor said I’m like a mill, the grinding wheels worn out, my stomach can’t grind anymore. I should chew real well.

“Oh, how rich was Romania, oh, how rich, only I know, everything went thru us, thru our large warehouse: snails for France, horses to Italy, healing herbs to Germany! Oh, how rich was this country and now they robbed it and ruined it to rags.

“When I see how fat they grew, such huge jowls, fat pigs, incredible, sit in the parliament armchairs warming their seats, making 350 a day! I fist fight the TV screen, robbers and thieves, so no interviews.”

He took me gently by the shoulders, a small innocent pleasure to touch my suntanned flesh, and again wished all the happiness to me and my parents, and walked me steadily along the path towards the front gate. He soon will go in front of the Supreme Chief. He was a just man, never discriminated between Hungarian and Romanian employees. He was extremely strict. His blue eyes told me it might have been so. I held the green cloth rope higher so his jeans hat won’t fall off. He stopped to tell me, man, was he strict. He’d take the six condica/employee sign-in ledgers and look thru it, “Alright, this and this and this say are sick. Possibly drunken/toasted. The workers from the medical insurance should go to their homes on inspection immediately.” And indeed absentees had hangovers. Brought them in. He asked the first one in his office, “ ‘Aren’t you ashamed of yourself?! A family father and you get dead drunk on the money for your family? I can fire you right now. I give you this fine, but if once more you do this, I’m thru with you.’ I could spit on them! The old lady that was my dactylographer, now she died, may she rest in peace, asked me ‘What have you said to this guy, dear comrade? He came out crying!’ So strict I was. Hungarians, Romanians, there was no difference.

“And now? They show on TV old movies, but they don’t show how they shot Ceauşescu, like a dog. Shame on them. He was a smart man who did a lot of good things for this country and he was given respect. Oh, when he went to UK they presented him with six white horses, held him in such high esteem. Would Băsescu,” the nowadays president, “get such treatment? I doubt it.”

And then he proceeded again to tell me the story of the atmosphere in the truck wheel tire. I bailed out thanking him and cajoling him, “Now I have to go home write down what you told me, so the world should know your sorrow. You are the last one standing, do let me hear your stories.” “Oh, I have stories for hours and hours.” “Do tell them, and let me use the recorder. That would be a fine memory for your granddaughter, sir.” He’s way too busy. St. Mary’s Day is close by and he has to go to the cemetery, steep walk up there, and tend to his mother’s and sister’s tomb. Then has to travel to another town. Way too busy for interviews.

“No, I can’t leave any traces, no, I can’t. I’m 92 and they are strong, they could cut my throat in a blink, no trace, no record of what I say.” “But sir, I write this in English, no Securitate would get wind of your stories in New York.” “No, no, one never knows.” “I shall come again, sir.”

Perhaps bring him some of my father’s tomatoes will make him talk. Why, oh, why don’t people think we need old folks. I pay for their old folks' mistreatment. I find it hard to believe he’s in danger if he reveals his secrets. But what secrets can he have?! Maybe he’s just off the rocker, imagining, or if not imagining, still living the dread of communist persecutions. He might be right. Because they certainly didn’t put anyone in prison from Securitate’s ranks. Too many of them. They’re still around, prosperous, well connected. And yet, what secrets he might have? The oath of silence. He might be 92, but his daughter and granddaughter stay behind him.

I don’t know…

Monday, August 08, 2011

From His Village by the Woods He Already Dreams Himself in America

2011-08-07T10:53:00.000-07:00

She said her man had his nutty side, but he’s alright. I asked what that was, but he entered the room smiling tipsy. I assumed she meant his drinking. She was worried about her son’s future, she said she weakened in her resolve that education, studying ensured a good future. The boy will be first grade in a month and she, a teacher, had no belief in education. What was she to do? I said it was better nowadays. Western companies hire students out of school. What I’d worry about is her son working already on his manhood. Last night at supper his father gave him a small glass of wine to cheer with us grownup, and I cringed, but she didn’t seem to worry. The boy winked. His father, jolly as he was, asked why the woman didn’t make a steak for me. I said I was more than fine with the delicious lettuce soup and mushroom stew with hot polenta. He asked her if she bothered to ask me if I wanted polenta at all. She did, we said peacefully, to placate him, not that he was irate, but his face flushed, his sturdy body arched, his large hands, working man hands, fingernails trimmed with black, skin coarse. He is not one for mushrooms. Once in a hurry he picked a poisonous one and his mom didn’t notice it, he says it looked like the edible ones, but the inside of the hat was yellow instead of brown, and so he was sick that night. He didn’t die, one doesn’t die from mushrooms, he says smiling his eyelids and blonde eyelashes lowered sweetening his ruddy face. You just vomit and get sick, depends on the amount you ate. Drink milk. But what about the family that died from mushrooms next village. Oh, well, he wags his head.

He is uneasy about fire too. When he was small twice his siblings burnt down the house. Twice. Once they made a fire in the attic to fry bacon, and they couldn’t control the flames. Then later in a barn they put hay on fire. I look at his handsome face, why is he telling me all this? Feeds me stories?

As he walked me back from an old lady’s house I interviewed he briefed me on the women that got out of church. Especially one, a skinny, dressed in black old woman who apparently was foul mouthed, could curse you dead if you upset her. She holds herself for a pure widow, he says, the kind she can make prescura/holy wafers for church. Do you mean she doesn’t know man anymore? Yes, a wafer widow. She doesn’t feel good/ healthy if she doesn’t trick you a bit, if she doesn’t make a profit, pinches out of you.

He told me about Italy. He showed me his documents, a flimsy ID on its back saying rights: 0,00. He worked on farms, in constructions, no rights. You may wonder why is my beard white, he says, smoking quietly in the armchair. The first time he went he made 1,400 Euros. He put them in his wallet together with the 200 Euros to pay the bus driver the debt of his brother and his wife’s travel. He came all the way from south of Italy, with three suitcases. When he arrived in Rome at the bus meeting point, two carabinieri and a civilian told him the arrangement changed, he’ll ride with a different bus, they shall accompany him to a different spot, and they took him behind the cathedral in Rome, and they asked for his passport, and he gave them his wallet, they took his phones, they rummaged thru his suitcases, and then threw the phones on the suitcases and gave him back his wallet. There were only 50 Euros and a pack of newspaper cuts. The carabinieri said you’re lucky we’re Romanian too, and they left. A woman asked him if she should call the carabinieri, but he said no, he was sure the impostors were to cut his throat. He came home with 50 Euros on Christmas. That’s why his beard is white. No one plays you like your own Romanians, he says heavily. Often disguised in policemen they stop Romanian buses and rob them. Romanians don’t complain. I don’t understand why, it is legal to work for them in Italy. He says Italian farmers drive you like slaves, on your back, and pinch half an hour in the morning ad then ask as a favor for another hour in the evening, multiplied with so many workers, they get a whole free work day out of them. If they think you are slow, they tell you don’t come back tomorrow and won’t pay you for what you’ve already worked. The last place they didn’t pay him. He’ll go and perhaps after he takes a truck load of crop and sells it, he will run away with the money. The farmer deserved that. But Romanians wizened up now, they don’t go on farms, it’s slavery, but take care of old folks, this way they don’t have to pay rent.

Could I help him work in America? He’s not finicky. Any work he’d do any work.

I tell him I kept away from the Romanian community in Queens, so much venom, so much trouble, but I could ask a builder who was a serious man, always worked, but I couldn’t guarantee he’d be safe from similar misadventures. They told me how workers fell off scaffoldings and were abandoned, no health insurance, nothing. Oh, that goes without saying, he nods. In Italy too you were on your own if bad luck touched you. I just don’t know what happened to that builder. I met him once, his face was bashed, he couldn’t see with one eye anymore.

His wife tells me he already dreams himself in America. So will I help him? He says smiling to her, why, you want to see me gone? She says nothing. Tells me the mayoress asked her help to prove a woman in the village sold her twins for organ harvesting. But the kids were born in the cornfield. Never went to the doctors. Never had a birth certificate. The only proof is the sadness in the mother’s eyes. The wife says another woman was drinking beer as she was breastfeeding. She asked her why. Because it makes milk for the baby. I recoil and block it out. I don’t want misery in my life anymore. I want to live. I don’t want cancer and misery. I want to live my life now. I am not a sponge for misery please, stop it.

A bakery van drives by. She stops it. The tall curly hair driver, a pity he has the customary potbelly, will take me home. So long.

The van stops abruptly at various run down stores along the road. He brings back envelopes with money and empty plastic crates. We amble past wedges of sunflower fields, cornfields, stacks of hay, a wide muddy river, spruced up houses, here and there some painted in bright green or violet. He plays a cassette with merry songs of drinking, in which the wife had enough of his buddies and pub going, he wants to pacify her with an alcoholic kiss, she protests the stink, he then informs her he goes to sleep.

Tomorrow same thing.

Sunday, August 07, 2011

Zgâindu-mă la pereţii lui Perjovski

2011-07-25T02:40:00.000-07:00

Caniculă. La o terasă dosnică câteva mese ocupate de tineri. Doi băieţi povestesc în franceză. O fată citeşte cufundată. În surdină şansonete cu acordeoane. Nu e un scaun liber. Fac poze la ‘Pereţii lui Perjovski’, mai precis conversaţia artistică pe care o au plasticianul Dan Perjovschi şi Emil Cioran, afişată pe pereţi la Institutul Francez din Bucureşti, zicându-mi că mă voi zgâi la pereţii lui Perjovski acasă, pe răcoare, pe laptop. E ciudat pentru că eu numai primăvara asta l-am văzut pe Emil Cioran într-un film la New York şi mi-a fost foarte simpatic. Am râs mult şi uite că de vreo trei săptămâni de când sunt în Bucureşti, am cumpărat cărticelele lui de la anticariat. Şi m-am învrednicit şi am citit una, Istorie şi utopie. Am râs de ce aiureli zicea el foarte convins acum patruzeci de ani de invincibila Rusie şi a ei hegemonie. Îmi închipuiam cum stă dânsul la o bere şi diatribează şi cugetă toată noaptea până îl lasă lat pe interlocutor. Filozof insomniac.

Ei şi acum iaca mă zgâiesc la pereţii cu Cioran. Mă uit ce mă uit la aforisme, Ciorani şi omuleţii Perjovski, dar creierul îmi curge prin urechi, de căldură. Migrez înăuntru, sofale şi fotolii, toate goale, că lumea e la mare, în străinătăţuri, numai eu mi-am găsit să vin în Bucureşti în loc să merg, domnule, să lenevesc şi eu la ocean, la Cape Cod cu Rosemary, ori la ţară în Vermont la ferma cu cai şi grădina cu flori îmbătătoare a Sonyei.

Stau. Citesc interviuri cu Perjovski. După şapte pagini îndesate, gata, îs stoarsă, mai sunt încă cincisprezece. Şi mâine e o zi. Tre’ să intervievez lumea, să fac un portret colectiv de omuleţi de Bucureşti. De ce? Pentru că nu înţeleg. Ce nu înţelegi? Ce se întâmplă. Ce s-a întâmplat. Ce nu se întâmplă şi de ce nu se întâmplă. Pentru că poate am greşit că am plecat peste mări şi ţări. Uite, vezi şi tu că îi intervievez numai pe cei care au rămas bătuţi în cuie, au rămas aici. De ce au rămas? Îs proşti? Îs pămpălăi? Îs sacrificaţii mei? Cu ce am greşit? Îs ranchiunoasă? Probabil, da’ am de ce. Nu dau detalii azi.

Ieri nu mai puteam. Pai uite, mă duc la piaţă. Iau piersici. Le aleg. Cinci. Mă gîndeam să iau trei, dar în final am ales cinci. Le pune în plasă. Le cântăreşte. Plătesc. Merg la altă tarabă să iau morcovi. Ţipă băiatul că nu-s pe alese. Cum nu-s pe alese? La banii ăştia, se răţoie. Uite ce-i, or fi morcovii numai 1.50 kilu’, dar eu îţi dau banii mei, munca mea, şi ca atare cumpăr ce vreau. Nu, se răţoie, e marfa mea şi o vând cum vreau, şi-mi trânteşte morcovii schilozi, parcă sunt trupuri cu pielea de oameni trecuţi prin incendii. Am obosit. Plătesc, plec. Mă duc la florăreasă. Un crin e cinci lei. Insistă să-mi vândă cinci fire pentru douăzeci. Nu am nevoie mulţumesc, o tijă e destul. Are şase boboci, eu stau în Bucureşti încă şase zile, vreau să mă uit adânc într-o floare deschisă proaspăt în fiecare dimineaţă, miracol divin, în loc de rugăciune. Îi dau banii. Se uită urât la mine florăreasa. Nu vă bucuraţi că am cumpărat de la dumneavoastră? O întreb uimită. Îşi socoate banii. Îs uimită că la noi la aprozar în East Harlem tanti coreanca îmi mulţumeşte frumos când cumpăr zarzavat de la dânsa. De fiecare dată îmi mulţumeşte. Florăreasa mârâie. Am cumpărat de la o căţea turbată.

Câini comunitari stau tologiţi la soare pe trotuar. Sunt blajini comparaţi cu muierea asta.

Intru în bloc deodată cu o gospodină cu sacoşe. Intrăm în lift. Apasă pe etajul doi. Când ajungem, deschid uşa. Încă nu am ajuns chiar de tot, văd fâşia de ciment dintre etaje. Cucoana ţipă la mine, de ce nu am aşteptat să ajungem. Mă trag în colţ, asta e capabilă să-mi dea cu sacoşele în cap. Să vă ia naiba cu liftul ăsta hodorog cu tot. De unde să ştiu eu care huruit e cel care semnalează că am ajuns într-adevăr. Apasă pe trei, ajungem la trei, se coboară ofuscată, apăs pe doi, cobor la doi, vine şi ea tropăind în jos pe scări şi se uită duşmănos. Ce i-am făcut, nu ştiu. Fug si mă baricadez în apartament, încui de două ori cu cheia. Deschid pungile să spăl piersicile. Sunt şapte. Cinci alesele mele şi două putreziciuni de la el. Când le-o fi adăugat? Mi-i scârbă. Aşa ceva nici nu le-ar trece prin minte în New York. Să-şi bată joc de banii mei munciţi. Oare banii lor aici nu-s munciţi cinstit? Ce se întâmplă cu oamenii ăştia? Ăştia nu sunt Ceauşescu, nu sunt dictatori, nu sunt tirani, ăştia sunt asupriţii, şi uite ce scârbe. Mă duc să-mi scot o geacă de piele de la curăţătoria eco. M-a costat cât o jumate de drum până în Ardeal. Da’ trebuia curăţat jegul istoric. Nu dau detalii azi. Mă uit la guler, e curat, frumos. Mulţumesc, plec. În parc, sub un copac scund, un lungan defechează. Întâi mi se pare că nu văd bine. Mă uit pe furiş: o sticlă de doi litri de Cola dreaptă lângă trunchiul copacului. Un om tânăr gugu cu pantaloni pe vine, defechează. Ziua în amiaza mare. La doi metri de veceul public. În parc. Îi văd, cum se ridică, îi văd punga testicolelor atârnând. Nu, nu visez. Domnul se cacă pe pajişte ziua în amiaza mare. Domnul e un fiu al naturii, eu sunt o prissy, domnul se cacă.

Dintr-odată toţi cârnaţii de pe stradă nu mai par a fi de câini comunitari. Am visat o tenie cu cap negru, un mormoloc de tenie, un spirochete, că plonja şi mă ataca. M-am trezit alarmată.

Ajung acasă, despachetez geaca. Manşetele şi buzunarele sunt cum le-am dus, lucesc de jeg negru. Paştele mă-sii de curăţătorie eco. Neruşinaţi. O căruţă de bani şi tot te fură.

Admir inventivitatea, ingenuitatea, dar îmi vine să vomit când se manifestă puturoasă.

Seara, în spatele blocului, se aude tropot molcom de cal trăgând o căruţă cu roţi de cauciuc. Oare unde se duc oamenii ăştia? Căruţa se îndepărtează pe aleea sufocată de maşini. Oare îi dă fân calului într-un garaj? În noapte, trecătorii întârziaţi sunt asaltaţi de hămăitul înverşunat al câinilor comunitari.

Care e magia acestui loc? De ce cârtesc eu? De ce nu scutur de pe mine micile iritaţii ale vieţii, aşa cum câinele de la colţ îşi scutura azi purecii? De ce?

Aş vrea un perete de omuleţi cu poveştile oamenilor de aici, aş vrea.

Cu tânăra care ştie că nu poate să termine ce începe, dar face fapte bune la întâmplare, ia cu maşina femei întârziate din staţia de autobuz.

Cu copila care are coşmaruri că îi cad dinţii din gură şi căţei ce sar de la balcon, dar a strâns 200,000 de voluntari din toată ţara să cureţe spaţiile extravilane, că dacă Estonia poate să se pună pe curăţenie, România de ce să nu poată, şi s-a dus cu alţi voluntari şi au pus mormane de gunoaie în saci de plastic, şi seara a plâns disperată că efortul lor nu înseamnă nimic, nimic.

Cu arhitectul care se bate cu morile de vânt să salveze şaizeci de biserici de lemn în ruină. Îl întreb de ce îi zice Bucureştiului micul Paris că nu înţeleg, nu arată deloc aşa Parisul. Îmi zice că e o tâmpenie. Precum Palatul Poporului prea lăudatul e un gunoi. Sunt întru totul de acord.

Cu restauratorul de fresce care îmi povesteşte cum a venit o macara cu o bilă de metal şi a dărâmat turla bisericii Văcăreşti. Ziua şi turla. Precum un şantajist trimite câte un deget tăiat în plic să arate că nu glumeşte, îţi va omorî copilul, aşa dărâmau ei turla bisericii. Nu glumim, demolăm, sistematizăm. Şi bietele fresce de la Văcăreşti se plimbă dintr-un depozit în altul de treizeci de ani deja. Îmi spune că a lua picturile murale de pe zidul bisericii e ca şi cum ai beli un om. Pentru ca pielea-frescă să supravieţuiască trebuie să fie imediat grefată pe un zid.

Oare asta s-a întâmplat cu mine când am plecat peste mări şi ţări, cumva?

Cu întemniţatul politic îmbătrânit care e prizonierul memoriei, zi de zi trebuie să depună mărturie până la ultima suflare, să spună din nou povestea pulpelor tăiate de stuful Deltei, povestea umilinţelor, în loc de cuminecătură erau forţaţi să mănânce fecale, povestea bătăilor, trădărilor, arestărilor. Şi mai umilitoare decât toată încarcerarea e nerecunoştinţa zilei de azi. Uitarea. Desuet. Pe strada oraşului său, în Parlament sunt cei care l-au torturat. Umblă, mănâncă, vorbesc, se îmbogăţesc.

America nu ştie. America să ştie, poate să-i spun eu Americii, să-i spun.

Da’ ce să spun eu Americii? Vai de zilele mele, şi-ale ei, Americă.

Cântă muzica paseistă franţuzească. Omuleţii lui Perjovski stau cuminţi pe perete. Eu mă duc să intervievez pe omul care a fugit din ţară cu Nadia Comăneci. A scris şi el o cărţulie după douăzeci de ani, revoltat de un articol denaturat din ziar.

Bucureşti, 13 iulie, 2011

Interviu cu Giganţii: Mircea Cărtărescu

2011-05-07T16:30:00.001-07:00

La sfârșitul lunii aprilie 2011, am participat la deschiderea festivalului Pen World Voices ca pregătire pentru întâlnirea mea cu Mircea Cărtărescu. A fost o seară încântătoare, la Lighthouse de pe cheiul Chelsea. Când am sosit, erau ancorate în micuțul golf câteva vapoare cu pânze , parcă ne găseam cu secole în urmă. Unul dintre vapoare tocmai ieșea din port și suna sirena. Mă așteptam în orice clipă să-l vad pe Johnny Depp legănându-se atârnat de frânghiile catargului, făcându-mi cherchelit cu ochiul. Dar nu a venit, așa că am luat-o înainte prin parcare, depășind coada lungă de spectatori și nu m-am oprit până la locurile rezervate presei. Nu am mai avut de-a face cu lumea presei de multă vreme. În Europa, am lucrat ani lungi ca jurnalistă; am trăit momente de glorie, dar și situații în care m-am văzut nevoită să îmi «ajustez» mesajele mele înalte ca să încapă în numărul de cuvinte alocate și mai ales să nu deranjeze sensibilitățile clienților care cumpărau reclame, așa că am hotărâ, că această profesiune nu e visul vieții mele. Totuși, devenind în primăvara aceasta cetățean american, brusc am înșfăcat portavocea libertății cuvântului și am lansat propria emisiune la blogtalkradio.com/ellaveresshow. Deocamdată, văd că ofer serviciile mele oricui vrea să mă publice.

Revenind la seara festivalului, umflată în pene că dețin unul din biletele oferite presei, m-am așezat în primul rând, pregătindu-mă să ascult cuvântări înălțătoare, grandioase despre libertate și tiranie. Pentru mine PEN este pământul sfânt. De la acest podium au cuvântat câștigători ai premiului Nobel, vestiți scriitori din Europa de Est cu nume greu de pronunțat care au lansat discursuri care au zgâlțâit lumea. Ei, nu în seara asta. Ce am văzut eu a fost un fel de open mic luxos. Scriitori din toată lumea au fost puși în avion, serviți cu șampanii și delicatese culinare ca să-i auzim și noi citind fragmente de 10 minute din operele lor având ca temă apa. A fost amuzant, dar nu miraculos.

A doua zi am avut cele 45 de minute promise cu Mircea Cărtărescu. Ca pregătire, am citit prima parte din gigantica carte Orbitor de 1.500 pagini. Am fost încremenită că a făcut așa ceva. Aici tot timpul înghit perdafe că trebuie să scriem scurt și la obiect, acțiune, nimeni nu stă pironit să citească 1.500 de pagini! Lumea mai merge și la serviciu, ce tupeu ai, tu Ella! Dar îngerul meu păzitor mi-a atras atenția că scriitorii americani numiți "fabulatori", precum T. Pynchon, J. McElroy, A. Theroux, D. Wallace, W. Gass, scriu romane imense, de peste 700 de pagini. De exemplu McElroy, cu al său Women and Men, de 1.200 de pagini. Bine, or fi și americanii lungi la vorbă dar lumea nu-i citește nici pe ei in general. Oricum era vorba de mine ce pătimesc eu în America, nu de Mircea Cărtărescu.

Plus că mă mai luptam și cu prejudecățile mele pentru că clicile, coteriile mă dezgustă. Am avut parte de clici la universitate și alte nenumărate ateliere literare, și pentru mine Canonul Literar nu e decât o clică bărbătească gigantică. Și Cărtărescu e parte din Canon. Totuși, părea un om modest, si fiindcă îl cheamă Mircea ca pe frățiorul meu mort, mi-am adunat puterile si mi-am alungat nevrozele și infruntat mispercepțiile mele. Interviul a fost un act transformativ pentru mine. Oricum nu e Cărtărescu facut din zăpadă să se topească la remarcile mele nihiliste. În final cred că am facut o treabă bună întrecându-mă in amabilităţi ca Charlie Rose. Deci:

Ella Veres: Suntem aici la Institutul Cultural Român cu domnul Mircea Cărtărescu. Cum vă simțiți făcând parte din festivalul PEN, alături de atâția scriitori cu prestigiu?

Mircea Cărtărescu: Din câte am înţeles, acest festival este unul dintre cele mai mari din New York şi din Statele Unite ale Americii. Fireşte că am fost impresionat de faptul că am fost invitat să particip şi, mai mult decât atât, că am fost invitat să particip la deschiderea festivalului alături de foarte puţini scriitori, dintre care Salman Rushdie şi Amelie Nothomb, nume foarte cunoscute în lume. Mă simt foarte bine în cadrul acestui festival. Cred că a început foarte bine, cred că este foarte reuşit până acum, are multe tipuri de evenimente, de la lecturi până la workshops, deci totul este foarte deschis şi foarte interesant, aşa încât, ce pot să vă spun este că, pe lângă faptul că mă simt întotdeauna bine în Manhattan de câte ori ajung pe aici şi în Statele Unite în general, mă simt cu deosebire bine în cadrul PEN Word Voices.

E.V.: Exact asta am vrut să vă întreb: cum v-a influențat șederea în America?

M.C.: Eu cunosc America de multă vreme, atât cât poate fi cunoscută de un om care nu trăieşte aici. În 1990 a fost prima mea vizită în America, imediat dupa Revoluţie, în toamna lui ‘90, când am participat la faimosul program pentru scriitori din Iowa City, The International Writers Program, ceea ce mi-a dat mie atunci posibilitatea să stau trei luni în Statele Unite şi să cutreier de fapt această mare planetă, ca să zic aşa, de pe coasta de Est pe Coasta de Vest şi cu o şedere mai substanţială în Midwest. Deci am… I sampled, cum se zice, am testat câte puţin din tot ce are America mai bun. Este o lume foarte diferită de lumea europeană. Îţi trebuie multă empatie ca să ajungi s-o cunoşti şi s-o apreciezi. Este foarte uşor să te repezi să-i găseşti numai părţile negative, dar cred că aceasta nu este o soluţie. Cred că, învăţând să nu reacţionezi imediat, să aştepţi, să nu sari la concluzii, vei ajunge să descoperi o ţară care este fabuloasă în diversitatea şi în complexitatea ei.

E.V.: Ce lucruri negative aţi observat?

M.C.: Ca să fiu sincer, aici în Statele Unite mă intrigă – n-aş spune că mă nemulţumeşte, dar mă intrigă – dorinţa deosebită a oamenilor de a-şi face relaţii sociale. Deci, nevoia fiecărui om de a avea un network social în jurul său care să acţioneze ca un fel de plasă de susţinere. Este un lucru foarte străin logicii vieţii europene. Europenii de obicei blamează acest fapt ca fiind o dovadă de ipocrizie socială, pe când în Statele Unite el este considerat un fapt pozitiv şi dezirabil. Este doar un exemplu, dar pe mine America continuă să mă fascineze si după douăzeci de ani de când am fost pentru prima dată aici.

E.V.: Ce credeţi că face ca opera dumneavoastră să fie îmbrăţişată de atâția oameni în Europa şi, din ce în ce mai mult, şi aici în America?

M.C.: Într-un fel este normal şi legitim ca un autor să îşi dorească să fie citit, perceput de cât mai mulţi oameni, să-şi maximalizeze de fapt influenţa artistică asupra oamenilor. Eu sunt foarte mulţumit că, fără să fac eu însumi eforturi deosebite în această direcţie, mulţi oameni au părut să-şi dorească publicarea cărţilor mele, traducerea lor şi împrăştierea lor în lume, aşa încât astăzi, faptul că volumele mele există în douăzeci de limbi este foarte plăcut pentru mine. Repet că nu am făcut ceva deosebit şi nu am dorit în mod deosebit lucrul acesta, dar faptul că el se întâmplă mă mulţumeşte foarte mult; pentru că oameni de cele mai diverse culturi pot avea acces la lumea mea interioară.
E.V.: Ce anume credeți că a făcut să deveniți vocea generației dumneavoastră, reprezentantul literaturii unei țări?

M.C.: Generaţia mea a fost o generaţie foarte specială, este generaţia anilor ’80, care, în cadrul unui sistem politic îngrozitor, totuşi a beneficiat de un învăţământ serios şi de o viaţă culturală oprimată dar în acelaşi timp foarte riguroasă. Această propensiune către cultura adevarată şi către intelectualitatea adevarată caracterizează generaţia mea. Nu este de loc întâmplător că mai toţi colegii mei de generaţie sunt în acest moment profesori universitari, predau literatură, şi au cei mai mulţi o reputaţie stabilită. Am avut o generaţie foarte-foarte culturală şi eu însumi sunt la fel. Cred că faptul că noi trăim în această mare tradiţie europeană care începe cu Biblia şi cu grecii este lucrul esenţial care ne dă individualitate şi ne caracterizează în lume.

E.V.: Cum vă simțiți de când ați fost transformat într-o icoană culturală?

M.C.: Acest lucru nu mă priveşte pe mine ci pe cei care m-au transformat într-un model cultural. Eu nu mă preocup de acest lucru, eu nu mă consider un star al vieţii culturale româneşti, ci un om care munceşte, un om care încearcă să se depăşească pe sine cu fiecare lucru pe care-l face şi, dacă acest lucru se întâmplă, eu sunt foarte mulţumit. De fapt, aş vrea să fiu important în proprii mei ochi. Acest lucru este singurul lucru care contează pentru mine. Faptul că unii tineri mă consideră un model nu poate decât să mă onoreze.

E.V.: Ce coardă sufletească credeți că atingeți în cititorii dumneavoastră prin scrisul auto-referențial, întors către sine?

M.C.: Oamenii nu pot comunica literal unii cu alţii. Marii filosofi, printre care Ludwig Wittgenstein, au arătat foarte clar acest lucru. Dar pot comunica indirect, pot comunica prin empatie. Această empatie face ca oamenii să poată înţelege ce se petrece în sufletul altora, să poată înţelege indirect durerea altora. Pentru că direct n-o poţi simţi, dar indirect, prin raportul la propriile tale sentimente, o poţi înţelege. Acesta este şi mecanismul care face posibilă înţelegerea între oameni prin artă şi prin literatură. Poţi comunica prin literatură propria ta durere, propria ta suferinţă, propria ta bucurie, propria ta dragoste altor oameni care, la rândul lor, o pot simţi. O pot reconstrui, de fapt, cu materialul amintirilor lor ş.a.m.d. Deci, faptul că, empatic, mulţi oameni din toate culturile şi toate civilizaţiile sunt în stare să înţeleagă ceea ce eu le comunic este un lucru care pe mine mă mulţumeşte foarte mult. Întotdeauna mi-am dorit să fac daruri oamenilor, mai puţin să le pun probleme foarte grele şi greu de rezolvat, cât mai ales pe mine mă interesează partea de frumuseţe şi de bucurie din artă. Şi eu cred că acestea pot fi comunicate prin intermediul scrisului, pe calea aceasta estetică.

E.V.: Ce anume din viața dumneavoastră v-a determinat sa scrieți cele 1.500 de pagini ale cărții Orbitor? Ce credeți că găsește lumea fascinant în opera dumneavoastră și care e povestea care simțiți că a trebuit spusă?

M.C.: Orbitor este o carte pe care eu n-o voi mai repeta niciodată. Este făcută să fie unică, este marea carte a vieţii mele într-un fel; aşa cum, am mai spus-o, o flotă are în centru un portavion uriaş, nu trebuie mai multe. Acest portavion al scrisului meu încearcă să cuprindă în cele 1500 de pagini ale sale, scrise în 15 ani, cam tot ce-am trăit eu, tot ce-am cunoscut, tot ce-am citit, toate lucrurile la care am meditat vreodată. Deci este o carte totală, un roman total, pe care eu l-am construit ca un fluture, având o aripă stângă, un corp şi o aripă dreaptă, pentru că fluturele a fost dintotdeauna imaginea destinului uman: pentru greci, sufletul era reprezentat printr-o femeie (Psyche) cu aripi de fluture. Fluturele, prin faptul că are la începutul vieţii acea metamorfoză, este omidă, se închide în crisalidă şi iese fiinţă înaripată, reprezintă într-un fel proiecţia noastră despre noi înşine: pe pământ suntem fiinţe târâtoare (omizi), apoi ne închidem în crisalida mormântului, pentru ca apoi să speram că vom avea această resurecţie ca fiinţe spirituale, ca fiinţe înaripate, deci destinul fluturelui este cea mai bună metaforă a destinului uman. Pentru mine, terminarea acestei trilogii a insemnat momentul cel mai important, momentul de varf al vietii mele. Nu ştiu ce voi scrie de acum înainte, dar cred că Orbitor va rămâne în centrul scrisului meu.

E.V.: Ce ați dori să facă cititorii dumneavoastră după ce au pus cartea jos? Ce efect v-ar bucura dacă ați afla că are asupra lumii?

M.C.: O carte nu are sens să fie scrisă dacă nu schimbă ceva în cititor. Cititorul este astăzi copleşit de cărţi. Apar atât de multe cărţi, numai în toamnă în Franţa apar peste 600 de romane, într-o singură toamnă în Franţa. Aşa încât este foarte greu ca cititorul să facă o selecţie din ele – pentru că viaţa e scurtă – şi să poată găsi cărţile esenţiale. Eu cred că o carte ar trebui să provoace într-adevăr o schimbare într-un om. Altfel este inutil să o scrii. Oamenii, sigur, sunt dornici să citească şi poveşti, dar în primul rînd sunt dornici să se construiască pe ei înşişi. Reacţiile cititorilor la cărţi pot fi extraordinar de diverse, de la valuri de sinucideri pe care le-a provocatSuferinţele tînărului Werther, cartea lui Goethe, pînă la, ştiu eu, schimbări de ideologie. Eu aş vrea ca cititorul să se simtă îmbogăţit interior prin citirea cărţilor mele, să se simtă deodată o fiinţă mai complicată, mai complexă, cu granulaţia mai fină, aş spune eu.

E.V.: De ce trăiți la București? Ce înseamnă Bucureştiul pentru dumneavoastră? Ați ajuns în final profesor universitar plin? E necesar pentru dumneavoastră să trăiți la București? Și cum vă descurcați? Ce vă ține lipit de glie? Părinții, cercul de prieteni, societatea, simțul datoriei, izvorul scrisului?

M.C.: Faptul că încă trăiesc în Bucureşti, unde m-am născut, şi că probabil nu voi locui niciodată în altă parte ca loc stabil, este oarecum întîmplător. Pentru mine important este să trăiesc acolo unde este familia mea, deci mă simt bine oriunde în lume dacă am familia mea cu mine, care este lucrul cel mai important pentru mine, şi în rest eu pot scrie oriunde, numai să am o uşă închisă în urma mea. Aşa încît probabil că am rămas în Bucureşti în primul rînd pentru că nu am vrut foarte mult să fiu în altă parte, pentru că locul unde stau fizic îmi e destul de indiferent. Din fericire acum locuiesc într-o zonă foarte frumoasă a Bucureştiului, poate cea mai frumoasă parte a Bucureştiului, de fapt în afara Bucureştiului, în pădurea Băneasa, unde de cîţiva ani am pentru prima dată o casă adevărată, o casă cu curte, o casă pe pămînt unde mă simt foarte bine. Nu-mi doresc mai mult şi cred că se poate scrie literatură absolut oriunde în lume, cu minime condiţii de viaţă.

E.V.: Puteți să îmi spuneți mai mult despre profesorat?

M.C.: De asemenea, nu am fost interesat în înaintarea în cariera universitară, nu am făcut niciodată demersuri ca să avansez. Bucuria mea este să am seminarii şi cursuri plăcute cu studenţii şi în rest mă preocupă foarte puţin alte aspecte. E adevărat, am 55 de ani şi încă nu sunt profesor plin, aşa cum sunt practic toţi colegii mei de generaţie. Eu sunt conferenţiar la catedra de Literatură Română şi deocamdată lucrul acesta nu mă deranjează foarte tare. Nu sunt un om care să-şi dorească să ajungă neapărat în vârf.

E.V.: Aţi spus la un moment dat: „ În lumea literară ţi se iartă orice, însă nu şi acest dar otrăvit care este succesul. Am înţeles repede asta şi nu mi-am făcut iluzii.” Simțiți încă astfel?

M.C.: Succesul este într-adevăr un dar otrăvit din multe puncte de vedere. În primul rând pentru că-ţi creează adversari, cel puţin într-o ţară resentimentară aşa cum este România şi în al doilea rând pentru că-ţi poate da sentimentul că de fapt meriţi acest succes, ceea ce este un lucru deosebit de distrugător pentru minte şi suflet, pentru că succesul nu este niciodată meritat cu adevărat. Succesul este o iluzie sau, cum spunea Eminescu, „Gloria e-o-nchipuire ce o mie de neghiobi idolului lor închină”. Deci eu cred că adevăratul succes este atunci când îţi dai seama că ai scris o pagină bună, adică atunci când poţi creşte în proprii tăi ochi. În rest, mie mi se pare de prost gust să te preocupe această latură din păcate inevitabilă de la un punct încolo a carierei tale artistice.

E.V.: Aţi mai spus şi că „astăzi mă gândesc că aş mai fi copilărit puţin”. Ați putea elabora?

M.C.: Nu ştiu în ce context am spus asta. De obicei, când românii spun „mai copilăresc puţin”, este în contextul întrebării dacă nu vrei să te căsătoreşti sau dacă nu vrei să-ţi întemeiezi o familie. Deci, eu zic că întrebarea asta se poate lega de o anumită lejeritate a vieţii pe care o ai în copilărie şi adolescenţă, atunci când nu eşti încă format - de fapt deformat - de viaţă. Eu cred că copiii, şi mai ales adolescenţii, trăiesc un fel de moment de levitaţie, un moment magic al vieţii pe care nu-l mai reîntâlneşti după aceea, când de fapt simţi că o poţi lua pe oricare dintre drumuri, că toate drumurile îţi sunt deschise. Pe când, încetul cu încetul, înaintând în viaţă, de fapt drumurile se pietrifică şi în urmă şi înaintea ta şi nu mai poţi alege decât o singură direcţie care te duce într-un singur loc. De asta eu am regretat întotdeauna pierderea inevitabilă a acestui paradis care este copilăria şi tot din acest motiv am scris mult despre copii şi adolescenţi, pentru că doar ei mi se par fiinţe cu adevărat interesante. Pe mine adulţii nu mă mai interesează la fel de mult, chiar şi acuma.

E.V.: În ciuda faptului că scrisul dumneavoastră este profund personal, activați și ca persoană publică. De pildă, ați luat poziție în privința situației populației roma, în privința Holocaustului. Ce v-a îndemnat să vă spuneți cuvântul cu privire la aceste teme?

M.C.: În primul rând eu nu sunt un ideolog, nici măcar nu mă numesc pe mine însumi un intelectual, ci doar un artist. Eu sunt om care are reacţii emoţionale şi reacţii etice în primul rând împotriva a ce se întâmplă rău în lume. Eu nu văd lucrurile sub aspectul lor imediat politic sau ideologic, ci le văd ca o reacţie umană la rău. Şi mie mi se pare că există foarte mult rău în lume şi că orice om, nu doar un artist sau doar o celebritate, cred că orice om are datoria să reacţioneze la răul pe care îl vede în jurul său. Aşa încât situaţia aceasta tragică şi fără ieşire a populaţiei Roma, nu doar în România ci peste tot în Europa şi în lume, mi-a atras imediat atenţia. Pentru că m-am născut în cartierul Colentina şi am fost profesor de şcoală generală în Colentina, unde am avut nenumăraţi elevi din această etnie. Faptul că în continuare m-am intersectat cu o mulţime de astfel de oameni care, din capul locului, nu au nici o şansă, chiar dacă sunt oameni străluciţi, ei vor purta întotdeauna, într-o lume şovină, crucea aceasta a apartenenţei lor etnice. Faptul că lor încă din copilărie nu li se oferă şansa unui învăţământ corect alături de copii ai etniei majoritare, faptul că de-a lungul întregii vieţi, ei sunt priviţi ca persoane nepurtătoare de civilizaţie, pe mine mă indignează. Şi această indignare este motorul, această tristeţe pentru soarta unor oameni care merită ceva mai bun este motorul reacţiilor mele din articolele mele politice. Ele nu ţin de judecăţi politice, sociale, sau de altori ideologice în general. Este o reacţie la rău, ca şi în cazul populaţiei evreieşti de peste tot în lume ş.a.m.d.

E.V.: Credeți că scrisul dumneavoastră plini de imagini, modul în care puneți corpul sub microscop etc., e influențat de jocuri electronice ori de filmele cu efecte speciale?

M.C.: Eu scriu literatură de treizeci de ani, deci influențele nu pot fi aceleași pe toată perioada asta. Acum treizeci de ani, nici măcar nu existau jocuri video, sau influența internetului, sau a computerelor. Nu, sursele mele principale de inspirație au fost surse literare, cum este și cazul, și anume am fost întotdeauna, mai ales în versurile mele de la început… au fost surse europene în primul rând, adică sursele avagardismului și suprarealismului european, apoi sursele modernismului european, francez, german și românesc, firește. Apoi, în jurul anilor 80, toată generația mea a descoperit literatura americană, poezia americană, poezia care se făcea în San Francisco în anii 50 și 60, adică poezia beat, Alan Ginsberg, Ferlinghetti, prozatorii, gen Kerouac sau Burroughs și ei ne-au influențat extraordinar de puternic. Am început să facem o literatură mult mai rapidă și mai imediată, mai orală, mai deschisă și așa mai departe. Pentru ca, în cele din urmă, acest gen de literatură să înceapă să mă obosească puțin. După ce am scris șapte cărți de poezie, am simțit că e suficient, că nu are sens să continuu și am trecut la alte experiențe, din alte zone, încercând să mă extind la propriu și la figurat. Adică am început să scriu din ce în ce mai mult, pe spații din ce în ce mai vaste, așa încât ultimul meu volum de versuri a fost -- și poate că este cartea mea cea mai bună -- Levantul se numește, este un poem epic de 200 de pagini, care este o experiență balcanică și o comedie a literaturii. În acest poem, se amestecă toate stilurile literaturii române, poeziei românești, începând din secolul 18 până în prezent. Este o carte influențată în structura ei de căutările lui James Joyce. Iar apoi am trecut cu desăvârșire la proză. De douăzeci de ani n-am mai scris nici un poem, ci am început să scriu proză și această direcție m-a satisfăcut extraordinar de tare. Prima mea carte a fost Nostalgia, care este o carte de pură ficțiune și, aș spune eu, pură imaginație, pentru ca apoi să scriu un roman psihanalitic, de psihologie abisală, mai bine zis, Travesti și, în cele din urmă, să mă apuc de această uriașă carte care mi-a luat 15 ani din viață și care este un roman, așa cum spuneam, într-adevăr influențat, nu atât de lumea mediatică din jur, cât de anumite teorii matematice, logice și filosofice în același timp cu care eu am venit în contact și anume această lume a ecuațiilor nelineare cum se numesc ele, adică teoria haosului, teoria catastrofelor, teoria fractalilor, în primul rând. Aș putea numi romanul Orbitor un roman fractalic, sau un roman holografic, în care fiecare parte reflectă, de fapt, întregul. Jocurile video pe care le menționați și lumea virtuală, World Live 2, de pildă, și alte manifestări, ca de pildă rețelele de socializare, gen, știu eu, Facebook, m-au influențat în scrierile mele mai recente, de pildă într-o carte care se numește Enciclopedia Zmeilor, o pseudo-carte pentru copii, care este de fapt construită ca un joc video. Acolo este chiar o influență directă. Și apoi, în alte cărți ale mele, ca volumele de povestiri De ce iubim femeile? și Frumoasele străine, care sunt printre ultimele scrieri ale mele. Într-adevăr, acolo se simte influența “bravei lumi noi” în care cu toții, vrând nevrând, ne-am scufundat în ultimul timp. Cât despre relația mea cu computerul, ea este o relație dragoste-ură. Sunt un mare amator de gadget-uri electronice. Întotdeauna vreau să le am pe ultímele, așa încât am și I-phone, am și I-pad și așa mai departe și le folosesc din plin. Profit de toate posibilitățile pe care ele le deschid. Sunt lucruri magice, sunt portaluri magice, care te și ajută și te și fură în același timp. Deci asta este ambivalența acestor medii – ele sunt minunate ca experiență virtuală, ca experiență… ca surfing pe care îl faci pe toate mediile deodată, dar în același timp, dacă nu ai tu o structură interioară deja formată, ele te pot fura cu desăvârșire. Și, din păcate, acesta este cazul foarte multor tineri din ziua de astăzi, care nu mai apucă să se formeze cu adevărat, să devină cu adevărat niște personalități, pentru că fug în toate direcțiile pe aceste medii, ceea ce, după părerea mea, are o influență total negativă asupra lor.

E.V.: În Orbitor, juxtapuneți romantismul, suprarealismul, realismul magic, hiperrealismul cu o redare de tip realist a vieții oamenilor simpli în timpul comunismului. Cumva mi s-a părut evident că faceți parte dintr-o tradiție a scrisului românesc, că sunteți purtat pe umeri de strămoși. Străbat opera dumneavoastră ecouri din Eugen Barbu, Marin Preda, dar și din Eminescu șiTudor Arghezi, cel ce s-a preocupat de frumusețea urâtului, de maladiile trupului…

M.C.: Există o linie în proza românească, extrem de interesantă, care pornește, într-adevăr, în primul rând de la Eminescu și care este această linie a prozei fantastice. Eu cred că, în termeni foarte generali, cel mai puternic mă înscriu în această linie cu multe dintre cărțile mele, linie care, după ce explodează în proza lui Eminescu, în Sărmanul Dionis sau în Avatarii Faraonului Tla, în scrierile lui faimoase, continuă foarte puternic prin proza fantastică a lui Mircea Eliade, apoi prin Vasile Voiculescu, apoi prin câțiva scriitori de după război, din perioada comunistă, cum ar fi Ștefan Bănulescu. Eu cred că fundamental scrierile mele merg pe această linie foarte imaginativă, care la un moment dat se împletește și cu o linie balcanică. L-ați menționat pe Eugen Barbu ca scriitor. Deci se împletește și cu această linie balcanică și aș spune că dă niște roade stranii, mai puțin obișnuite în lume, asemănătoare cu realismul magic sud-american dar nu același lucru. De asemenea, asemănătoare cu postmodernismul american, asemănătoare cu noul roman francez și totuși, într-un fel, independentă față de aceasta. E vorba despre acest univers magic balcanic care transpare și în fílmele lui Kusturica, și în fílmele lui Bregovic, și în noul val al cinematografiei românești, și în proza gen Dicționarul kazarilor al lui Milorad Pavic etc. Dincolo de toate aceste linii de influență, eu cred că cartea mea aduce ceva original în sensul că ea este extraordinar de scufundată în lumea interioară. Este de o subiectivitate extremă care, după părerea mea, de foarte puține ori a fost atinsă de la Marcel Proust încoace, Proust fiind, alături de Kafka, cele mai mari modele ale mele în proză. Deci eu cred că am încercat – și poate în câteva pagini privilegiate am reușit – să cobor mai adânc în mine decât au coborât în general scriitorii în ei înșiși. Și cred că am scos de acolo, din anumite încăperi obscure ale minții mele, câteva flori de mină, cele care trăiesc în obscuritate și uneori sunt scoase la suprafață. Și cred că acele pagini care le cuprind sunt printre cele mai reușite pagini scrise de mine.

E.V.: Vorbind despre stil, mă gândeam că al dumneavoastră e baroc, înflorat. Avem de-a face cu suprapuneri de straturi, cu narațiuni întrerupând alte narațiuni, alunecăm prin diverse niveluri temporale ori regnuri, precum cel animal, cel vegetal. Ce anume vă face să lucrați în felul acesta? Mi-a amintit mult de programul Adobe Photoshop, cu stratificările sale…

M.C.: Da, diferența dintre cum lucrează Adobe Photoshop și cum lucrez eu este că eu niciodată nu fac overwriting. Deci, cărțile mele sunt curate, eu scriu de mână, manuscrisele mele sunt curate… rareori șterg un cuvânt pe o pagină, așa încât mă bazez foarte mult pe acest dicteu interior, pe această stare de auto-hipnoză, aș spune, în care lucrez și în care e ca și când eu aș… de fapt aș șterge cu o lamă un strat de deasupra scrisului propriu-zis, ca și când aș dezgropa un scris care există dinainte. Foarte rar mi s-a întâmplat să șterg o pagină întreagă… cred că o dată sau de două ori în toată această trilogie. În general, scrisul meu este… pe cât pare de elaborat, pe atât este de spontan. Și acuma doamna îmi face semn că așteaptă și alții la rând, ceea ce e neplăcut, dar asta e situația.

E.V.: Asta e, am stat și eu la rând destul, să știți, că domnul de la Vocea Americii s-a întins, mai am două întrebări de pus… Poate faceți conferința de presă data viitoare.

M.C.: OK…

E.V.: De ce New Orleans? Desigur știu că ați vizitat orașul, că sunteți prieten cu domnul Andrei Codrescu, dar de ce New Orleans? Ori e doar un spațiu al imaginației dumneavoastră?

M.C.: Trilogia Orbitor, care este formată ca un fluture, are și acei ochi care se află pe aripile fluturilor și eu m-am gândit să fac acești ochi de păun într-un fel sub formă de orașe. Deci, în fiecare din cele trei părți, m-am concentrat asupra unui singur oraș, oraș care este un oraș magic, nu un oraș neapărat descris realist… așa încât, în primul volum, orașul pe care m-am concentrate este New Orleans, în al doilea este Amsterdam și în al treilea este Bellagio din nordul Italiei. Toate aceste trei orașe sunt ca niște pietre scumpe încrustate în cartea mea. New Orleans pentru că, într-adevăr, am stat o săptămână în New Orleans alături de Andrei Codrescu, o săptămână absolut nebună și barocă, cum spuneți dumneavoastră și am ajuns să simt, într-un fel, esența fantasmagorică a acestui oraș, tot ce ține de nebunia sa, de măștile de la Mardi Gras, de strada pe care se află toate… da, Bourbon Street, mi se pare că se numește… pe care se află toate localurile cu muzică și bucătărie cajun… și toate aceste… tot acest amalgam absolut straniu, care m-a fascinat din prima clipă. Însă nu este decât un exemplu, pentru că Amsterdam-ul de asemenea, unde am stat doi ani de zile, apare foarte puternic în al doilea volum, aș spune eu mai puternic decât apare New Orleans în primul și apoi totul culminează cu Bellagio, care este o explozie de fantastic.

E.V.: Ca să încheiem, uneori romanul pare autobiografic, vorbind despre trecutul părinților și al dumneavoastră; așadar, mă întrebam, “E oare Mircea fluturele?” Iar anumite detalii, precum femeia din lift care, asemenea Mariei, rămâne grea cu un pilot american – un fel de Zburător – ori exodul sătenilor drogați cu semințe de mac… nemaivorbind de faptul că volumul în sine e o carte groasă, toate acestea mă trimit cu gândul la Biblie. De curând, ați menționat în presă că ați recitit Biblia… Așadar, este romanul dumneavoastră o nouă Biblie? Sunteți un apostol al secolului 21, într-un fel? Spuneați că scrisul vă vine sub forma unui dicteu automat. Pare similar cu legendele despre cum a scris Kerouac al său Pe drum…

M.C.: Eu cred că orice scriitor serios are datoria să scrie propria sa scriptură, într-un fel, adică să exprime propriul său adevăr despre lume... așa cum au făcut-o apostolii care au scris Scripturile, fiecare având punctul său de vedere asupra a ce este important în lume. Eu cred că această latură mistică și religioasă trebuie să fie reprezentată la un moment dat într-o scriere a unui scriitor care vrea într-adevăr să facă ceva în această lume, nu doar să spună povești. Deci eu cred că metafizicul, misticul, religiosul până la urmă trebuie să fie ultimul strat din cele de care ați vorbit dumneavoastră și fără de care, după părerea mea, nici lumea noastră și nici lumea de grad secund a cărților și a operelor artistice nu este completă.

E.V.: S-ar putea zice că neputând să călătoriți în afara țării, fiind un prizonier al realității crunte de atunci, obișnuiați să visați cu ochii deschiși? Din moment ce nu puteați cuceri lumea fizic, v-ați pornit s-o cuceriți prin cuvinte hipnotice?

M.C.: Până la treizeci și patru de ani nu am plecat din România, nici n-am avut pașaport măcar, dar nu mi-a păsat foarte tare de asta pentru că lumea mea este una interioară. Eu câștig la fel de mult stând pe loc ca și călătorind, așa cum spunea și Lao Tze. Cu cât călătorești mai mult, spunea el, cu atât știi mai puțin. De fapt, voiajul meu adevărat este în jurul minții mele și el mă mulțumește deplin. Faptul că am reușit și să călătoresc în sensul fizic al cuvântului, după revoluția română, este un mare câștig, totuși, pentru mine, pentru că orice călătorie înseamnă de asemenea și o extindere a spațiului mental.

E.V.: Mulțumesc.

Mulțumirile mele lui Mark Schiwmmer care a găsit o strategie să mă călăuzească departe de temerile și amintirile rele din vremea comunismului care au ieșit la iveală înaintea interviului. De asemenea îngerilor mei păzitori, Radu D. Iepure pentru sprijinul său glumeț și Alina Vatamanu pentru că a transcris interviul și s-a zbătut cu enervantele diacritice.

05.07.2011