Pages

3/19/13

Căpițele mele de fîn sunt frumoase, rotunde ca ouăle

În vara anului 2011 am realizat o serie de interviuri în România încercînd să creez un portret colectiv arătînd curajul, demnitatea, și încăpăţînarea unor oameni care făceau în tăcere lucruri imposibile. Cumva mă gîndeam că ei ar putea să dea puţină speranţă, să străpungă ca o rază de soare luminoasă printre norii grei ai discursului public general de disperare al oamenilor care se luptă să supravieţuiască în situația îngrozitoare economică și politică care a continuat și după 20 de ani de la căderea comunismului. În iarna asta am creat o piesă de teatru, În căuşul palmelor tale bazată pe unele interviuri. De vreme ce o vom prezenta aici la New York la sfîrşitul lunii aprilie, și mai apoi la radio, m-am gîndit că v-ați bucura să ştiţi și dumneavoastră că oameni din România care au avut o viață extraordinară pot inspira lumea de aici, și sper că și pe dumneavoastră. Domnul István Szuhányi, un om fără mîini care a crescut zeci de vaci de unul singur, a fost unul dintre ei.
Atunci vara am ajuns la marginea Jiboului, un mic oraș în județul Sălaj, cu autostopul. Domnul Szuhányi are o casă plină de copii gălăgioşi. Ne-am tras într-o camera relativ liniştită pentru o oră și mi-a povestit cu drag. Ella Veres: Domnule Szuhányi, ați putea să-mi spuneţi despre viața dumneavoastră, începînd cu copilăria, apoi tinereţea și cînd cu accidentul...
István Szuhányi: Ei bine... Voi încerca. Eu sunt dintr-o familie de țărani, și singurul nostru venit era numai din agricultură, patru copii și părinții. Nu a fost altă cale de trai. De mici am fost învățați să trăim din muncă cinstită. Părinții mei au fost foarte stricți, a trebuit să muncim din greu și să facem ceea ce ni s-a spus, altfel nu aveam loc la masă. Nu primeam nimic de cină. Așa stricți erau părinții noștri. După ce am crescut mai mari, porţia de lucru a crescut și mai mare, iar noi a trebuit să lucrăm din ce în ce mai greu. Ne-am descurcat în viaţa numai prin muncă...
Cînd am terminat clasa a opta am lucrat în Cluj, la întreținere feroviară și apoi pe un şantier de construcţii. Prima dată am lucrat ca muncitor necalificat, apoi am primit calificare de meseriaş... Apoi am făcut serviciul militar în Tîrgoviște... Apoi, în Govora, în Rîmnicu Vîlcea, apoi Cugir... Apoi m-am întors acasă și de-abia am lucrat un an și a avut loc accidentul.
Ella: Cîți ani aveați?
István: Doar 23. Ei bine, a fost un scurt-circuit la firele electrice de înaltă tensiune. Am atins un fir de înaltă tensiune, în două faze, 9 KV....
Asta s-a întîmplat în Satu Mare. Lucram ca mecanic, turnam beton. Se construia aeroportul. Sarcina mea era să torn motorină, ulei și apă într-un motor. Cineva a luat vasul, tinicheaua cu care umpleam mașina. Nu a adus-o înapoi de unde a luat-o, ci a aruncat-o într-o debara în care, la un moment dat funcţionase un transformator acolo, dar fusese decuplat, și nimeni nu ştia că mai era putere electrică în el. Și cine folosise tinicheaua mea, a aruncat-o acolo, pentru că era mai aproape de sursa de apă, ca să nu vină de fiecare dată să mi-o ceară... Poate ca—așa cum am încercat să-mi explic mai tirziu—radiatorul motorului său a avut o gaură, și avea scurgeri. Și cînd am primit ordinul să pregătesc motorul, și m-am dus fără să fiu atent și am apucat badoaga cu mîna neprotejată am fost electrocutat... Ei bine, la 9 KV era o energie magnetică puternică, m-a înşfăcat de nu m-am mai putut mișca.
Am rămas așa pînă cînd cineva a observat, dar pîna atunci scurt-circuitul s-a aprins și hainele pe care le purtam... bine, cum sunt mecanicii, erau unsuroase puţin, și au izbucnit în flăcări. Mi-am pierdut cunoştinţa, și am ars pînă cînd cineva a observat fumul, și s-a întrebat: "De ce iese fum acolo?" M-au găsit. Eram leșinat așa stînd în picioare cum am fost imobilizat, în picioare... eram aproape carbonizat. Mîinile, brațele, pînă la coate, arse cărbune. În acel moment scurt-circuit cumva trebuie că a întrerupt energia electrică și curentul a ajuns numai pînă la coate, altfel... mort, terminat. Dar chiar și așa, ei bine, cînd m-au internat la spital m-au întîmpinat cu știrea că, "Ăsta este terminat. Kaput. E prea deteriorat." Da... Ei bine, medicii au văzut că încă respiram, o brumă de respirație... m-au dus la sala de reanimare, acolo au încercat, străduindu-se cu mare uimire: "Oh, miracol! Încă e în viață. Cum îndură așa răni grave, e acoperit de arsuri..." Am fost imobilizat la pat pentru o jumătate de an... nu am putut sta în picioare, merge, nimic, doar după șase luni.
Ella: Și unde ați fost spitalizat?István: La Cluj. Deoarece în Satu Mare doctorii au spus că nu erau autorizați să taie membre, numai la Cluj, și m-au dus acolo. Cînd m-au văzut au zis, "Nu e nici o șansă ca va trăi. Va muri." Dar pîlpîirea de putere care era în mine m-a ținut în viață. Chiar și așa, au fost de părere că: "Chiar dacă vom reuși să-l aducem pe picioare, nu are mai mult de cinci ani de viață. Este profund afectat, și-a pierdut vitalitatea, de-abia mai e viață în el, și, desigur, inima este prea deteriorată." Da, da. Cînd au văzut că am stat din nou pe picioarele mele și vindecarea mi se accelera și mă simțeam din ce în ce mai bine... Da. De îndată ce am ajuns acasă, în doar cîteva zile mi-am recăpătat forma mea inițială. Fiind șase luni la pat nu m-am putut nici măcar îndrepta, de-abia mergeam, ca oamenii bătrîni... Da.
Ella: Dar cînd v-ați trezit și v-ați dat seama că nu aveţi mîini, ce v-ați gîndit?
István: Ei bine, asta a fost la Cluj... Au spus la Cluj, că, atunci cînd m-au luat la Satu Mare ar fi trebuit să le taie prompt, și ar fi putut să rămînă chiar mai jos de coate. Am fost întîrziat cu cîteva zile, așa că a trebuit să le taie, deoarece erau înnegrite, îngălbenite. Infecția a fost foarte... În cazul în care s-ar fi amînat mai mult, ar fi trebuit să le taie de la umăr... Infecția s-ar fi răspîndit în întregul organism. Da...
Și după ce m-am întors acasă și mi-am recîștigat puterea...
Ella: Nu ați fost deprimat? Nu v-ați spus niciodată, „La naiba cu toate astea!”?
István: Ei bine, cînd mi s-a întîmplat asta aveam 23 de ani, și, așa cum am menționat, iubeam munca. Pînă în ziua de azi încă mi-e dragă munca, și niciodată nu mă las bătut. Am simţit așa o inspirație specială în ciuda tuturor acelora care au crezut că eram un caz fără speranță. Mulți oameni au spus: "Dacă asta mi s-ar fi întîmplat mie, m-aș fi sinucis." Dar am simţit o putere și m-am luptat și m-am zbătut. Încetul cu încetul mi-am revenit. Nu am mai putut lucra în meseria mea, să creez o mica sursa de bani... să fiu în măsură să ies din această cutie în care am fost încolțit... De atunci au trecut, cum se spune în versetul din Sfînta Scriptură, "Un om care suferea de 38 de ani a venit înaintea lui Hristos." Ei bine, eu voi avea mîine, nu cum au spus medicii la Cluj, sau la Satu Mare, că aș trăi doar cinci ani, dar deja a trecut al 36-lea și eu sunt încă aici...
Ella: Deci, cîți ani aveţi?
István: Ei bine, șaizeci...
Ella: Șaizeci?! Nu arătaţi deloc. Șaizeci?!
István: Născut în '51. Am făcut șaizeci în luna iunie.


Ella: Nu aș fi crezut că sunteţi nici de cincizeci! Păi arătaţi ca Zorba Grecul! Ca Anthony Quinn!
István: M-am cam delăsat. Am avut probleme cu dinţii, m-au durut așa de rău că a trebuit să îmi pun vată în urechi și nu am putut sta în picioare să mă rad. Sunt nebărbierit, vă rog să mă scuzați. Sunt un pic delăsat. Am dus vacile la pășune. Treburile de zi cu zi.
Ella: Şaizeci?! Nemaipomenit! Dar permiteți-mi să vă întreb: Deci, cînd erați în spital, părinții, frații știau despre asta?
István: Da. Da. Cineva era nevoie să fie lîngă patul meu tot timpul, eram încă complet neajutorat, imobilizat. La început am fost bandajat din cap pînă-n picioare, picioarele și pieptul erau acoperite cu arsuri, urechea aici, vedeți, a fost deteriorată. Numai spatele a scăpat neatins de foc.
Ella: Oh, biet suflet. Și cine a avut grijă de dumneavoastră? Toată familia? Unde v-ați întors? La părinți?
István: Ei bine, aici... asta e casa părinților mei.
Ella: Și cine a avut grijă de dumneavoastră? Erați deja căsătorit?
István: Nu, părinții mei, mama. Tata a murit la scurt timp după asta și am rămas cu mama, apoi a murit și dînsa, și apoi am găsit pe cineva care a venit ca ajutor, dar ea nu s-a comportat corect, nu făcea lucrurile cum trebuie. Făcea lucruri necuvenite și am reușit să scap de ea. A vrut să vină aici doar din interes material, a vrut să înscriu repede casa pe numele ei. "Ei bine, un astfel de lucru nu se poate", am spus.
Apoi a venit încă una. Și numai după aceea a venit mătușa cu care sunt acuma. E deja aici de 12 ani, și ea mă ajută.
Ella: Soția dumneavoastră?
István: Soția mea. Da. Da. Mătușa, cum îi zic eu. Ei bine, a venit, și-a făcut cuibul aici de 12 ani. Zicea că: "Cele care au fost aici înainte, nu au avut minte suficientă să aprecieze un loc ca ăsta."
Nu-mi place risipa, eu sunt gospodar. Îmi place să adun. Nu mă dedau la băut sau la fumat. De fapt, dacă cineva m-ar amenința că mă împușca, aș prefera să mor decît să pun o țigară în gură. În familia mea, nici unul dintre noi nu a făcut asta. Mă bucur dacă am bani pentru pîine, și nu pentru lucruri inutile. Aceasta este credința mea. Da, și dacă aș putea face întotdeauna, așa cum se spune, "Aș dori să servesc progresul." Ca totul să devină mai bine... Ei bine, și mătuşa, tanti... Fostul ei soț a avut două fetițe cu ea. Omul acela nu a dat nimic copiilor săi, i-a renegat, și am luat-o cu doi copii și au crescut mari și sunt bine, și el acum e șocat și surprins, și-i e rușine că: „Uită-te la tine... Omul acela le-a crescut în timp ce tu, proprii copii...” Fiica mai mică, mijlocia, cea de 10 ani e a mea, și, de asemenea băiețelul, de 5 ani și 6 luni. Mai sunt încă două fete. Deci, dați-vă seama că am menţinut această familie și gospodăria, am crescut animale, și ţin totul strună.
Există dificultăți și probleme, dar toţi punem umărul și împingem înainte. Vreau să fiu un exemplu... În ciuda acestor lupte, am crescut animale, chiar înainte ca tanti să fi venit aici, și am vîndut o parte din ele, așa de multe am avut, și am cumpărat parcela de teren din fața casei...
Am instalat apă, gaz, așa că țin pasul cu ceilalți pe cît posibil, să nu mă arate cu degetul, „Uite cum a rămas în urma.” Cît mai mult posibil. Am trăit fără pretenţii, am fost cumpătat, am economosit și adunat pînă și un capăt de aţă, și încet am reușit să fac toate astea. Nu am renunţat, deși, din păcate, acum starea de sănătate... Sunt sub o mulțime de presiune nervoasă, deoarece a intrat în joc acum la bătrîneţe și diabetul zaharat, din familie. Acum e destul de mare, nu pare să scadă, a ajuns chiar și 380, care e ridicat. Aproape am căzut la pat. Nu am voie să lucrez, dar nu pot sta locului, pot face treburi mai mici. Dar de multe ori pe lîngă cele mici, mai mă lupt și cu cele mari, care-mi vin în cale.

Ella: Am auzit că faceți singur fînul pentru vaci...
István: Da. Da.
Ella: Cum vă descurcați cu toate astea?
István: Ei bine... cînd am ajuns acasă de la Cluj, așa cum am explicat, mi-am recîștigat încet puterea. Am încercat să lucrez. Am apucat o furcă la vremea cositului... Dar mai întîi am mers la București pentru a desensibiliza... pentru a întări ceea ce a rămas din restul braţelor... La început m-a durut. Nu am putut face nimic... Apoi, prin terapie fizică m-am întărit și am putut lucra în așa fel încît mulți oameni nu puteau să creadă ce le vedeau ochii. Într-adevăr. Pot să cosesc, să împrăştiu fînul pe cîmp ca să se usuce, să-l întorc și apoi să-l adun.
Ella: Dar cum faceți asta? Vă folosiți mai mult de picioare?
István: Să vă arăt acum.
Ella: Nu e nevoie. Nu vreau să vă torturez.
István: Nu-i nici o tortura. Fac asta în fiecare zi. M-am obișnuit. Ioi ioi ioi. Cum vă spun, reușesc să am grijă de fîn, să-l adun... Il încărc în căruţă. Acum, cineva a împrumutat secera cu care tai buruienile dintre rîndurile de porumb. Am perfecționat așa o tehnica... Da. Ce altceva am mai făcut? Mai și sap un pic, încă mai pot săpa. Ţin sapa frumos aici între gît și umăr, apoi...
Ella: Incredibil. Dar permiteți-mi să vă întreb, domnule: nu folosiţi proteză?
István: Cînd am fost atunci la București, au încercat să mă repare cu diverse lucruri mecanice și cu bio-curenți electronici. Un echipament îl luam ca o haină pe mine și avea un buton automat, și mișcarea mușchilor dădea comanda, astfel încît palma se deschidea și închidea. Am încercat să-l folosesc, în '77. Dar era un instrument foarte delicat, se oprea din lucru din nimic, și tot trebuia să mă duc la Bucureşti să-l repare, iar să modifice ceva chiţibuş. Nu era potrivit pentru genul meu de activități în gospodărie. Așa că am folosit doar proteza estetică, şi aia numai cînd mă duceam undeva. Doar ca să nu sufle vîntul mînecile de la haină... Aveam și un cîrlig pe post de deget, și am tras cu el căruciorul cînd m-am dus să umplu butelia. Nu era gaz tras în casa pe atunci. Oamenii m-au văzut trăgînd cărucioul cu butelia, dar nu m-au recunoscut. "Ei, cum să fie el trăgînd căruciorul?! Nu poate fi el, deoarece el nu are mîini." Treceau pe lîngă mine, fără să mă recunoască. Erau uluiţi.
Dar proteza, plasticul, îmi dădea arsuri la umărul cînd era vreme caldă, așa că o foloseam numai iarna.
Dacă călătoream pe tren, uneori se îndoia, aluneca, și dacă cineva stătea lîngă mine, aluneca în jos pe ei! Oare ce vreau eu cu ei că îi pipăi?! Și cînd vedeau că încercam să o pun înapoi, începeau să șuşotească între ei.
E ceva înfricoșător pentru mulți oameni.
Odată mîna, încuietoarea de siguranţa de la încheietura mîinii s-a desfăcut, și mîna a căzut, eu nu mi-am dat seama, că era întuneric pe tren. Și eram lînga o tanti cu o sacoşă... Ei bine, mîna a căzut în geanta ei. Tanti a coborît din tren, a mers acasă, dar nu știa că s-a întîmplat asta.
Ella: Oh, Doamne.
István: Era de Crăciun...
Eu nu am cunoscut-o, dar omul care şedea vizavi de mine o cunoștea. Oricum: ea a plecat acasă cu el și mîna mea a căzut în geanta ei cu degetele în sus. Și seara tîrziu—că ascunsese geanta de copiii ei, cu cadourile de Crăciun. Și cum dă să ia cadouri pentru copii din sacosa, cum deschide geanta vede că cineva... Ea a crezut că e cineva ascuns în geanta ei, că întinde mîna—e exact ca o mînă de cauciuc—s-a speriat, Cine întinde mîna să dea mîna cu ea?! A fugit afară, a țipat, nu își putea imagina ce era.
Astfel de lucruri se întîmplau cu mine dacă purtam proteza. Așa că n-am mai folosit-o și m-am muncit să fac lucrurile în felul meu. Chiar și cu animalele... Îmi curăţ vaca singur. O fac lună. Nu era cine altcineva să facă asta și așa că am încercat în fel și chip, și acum eu sunt împăratul, cum se spune. Am făcut o răzătoare cu un mîner mai lung, așa că îi pot curăța pielea peste totul.
În prezent am două vaci și un vițel în grajd. Da. Doar că e așa o căldură, obosesc. Dimineața, de la 7 pînă la 11, sunt la păşune cu ele. E de mers pe jos după ele, pe ici, pe colo. Apoi din nou după-amiază, pînă e întuneric adînc, stau cu ele. Îmi place foarte tare laptele. Da. Nu sunt prieten cu brînza de vaci, sau cu untul. Mănîc brînză cu pîine, dar cu paste făinoase, sau cu mămăliguţă, sau ca umplutură în clătite nu-mi place. Doar cu pîine. Dar laptele este foarte, foarte bun... Beau mult în fiecare zi. Eu nu mă pot plictisi sau sătura să beau lapte. Îmi place foarte, foarte tare laptele.
Ella: Mulţumesc lui Dumnezeu că nu vă place pălinca tot așa de mult.
István: Pardon?
Ella: E bine că vă place lapte și nu pălinc de prune.
István: Nu, nu, ioi, ioi.
Ella: Să vă întreb mai departe. Deci, oamenii în general sunt surprinși, uimiţi?
István: Da.
Ella: ...dar au existat unii care au avut intenții rele și a trebuit să...
István: Din păcate da. Așa cum am spus unui om care mi-a zis ca el nu ar fi putut să se împace cu astfel de viață, că el s-ar fi sinucis. Și și alții care nu se opreau, "Asta nu e viața", așa și pe dincolo. Mulți au fost cei care au renunțat să creadă în mine din disperare, și îmi spuneau în faţă. Dar i-am făcut să înțeleagă: „Nu accept să-mi vorbiţi așa. Dacă nu aveți un cuvînt de încurajare, mai bine nu deschideți gura.” Au fost atît de mulți așa.
Pe de altă parte, mulți au prezis că—chiar și atunci cînd am fost în spital la Cluj—unii vizitatori ziceau, "Vei vedea: vei ajunge să mergi din nou." Nu-mi venea să cred. Ei, mi-au spus că voi lucra într-o buna zi. Nu am putut să cred. "Ei, cum?! Cum va fi posibil?" Spuneau, "O să faci astfel de lucruri, o să înveți să faci astfel de lucruri că mulți oameni vor fi uimiți." După cum a declarat şi primarul, cel dinainte... A trebuit să bat la ușa lui cu ceva probleme de rezolvat, cînd cineva care a venit de la Zalău ne-a întrerupt, nu știu cine era. Ei bine, primarul i-a spus de mine, "Ați auzit despre acest om?" Omul zice, "Nu" "Ei bine," spune primarul, "e un om exemplar. El a îmbărbătat multe persoane care mai să renunțe să se zbată muncind cînd dădeau de necaz. Dar cînd au văzut ce face omul ăsta, în ciuda împrejurările sale, atunci ei cum să renunțe fără măcar să încerce?! Fără să facă nimic?! Acest om a iscat în ei o pasiune pentru..." cum să spun... "O încurajare imperioasă, căci... 'Dacă el este capabil să facă munca lui, atunci noi cum să n-o facem? Să stăm cu mîinile în sîn, fără să facem nimic?’ "
Și, doar o mica adăugare... Deci creşteam animale, vaci. De trei ori pînă acum am cîştiga premii la tîrguri, expoziţii, așa de frumoase sunt. Odată erau la o tabără de vară pe malul Someșului, și într-o seară cînd vacile venisera de la pășune comisia a venit cu mașina să aleagă care dintre ele vor fi admise la expoziţie. Au așteptat să intre turma în grajdurile de vară de acolo. Toată lumea a fost prezentă, aşezaţi în linie, dar eu trebuise să plec. Deci, președintele comisiei a întrebat, "A cui sunt vacile astea?" Se uita la vacile mele trei, toate trei erau frumoase. Oamenii, şmecheri, nu au vrut la început să spună că erau ale mele. El s-a oprit, s-a uitat lung, uimit. Au fost vaci chiar și din alte județe, și din județul Satu Mare... "Omul ăla necăji are astfel de frumuseți!? Trei?!" "Da", a spus lumea cu jumătate de gură. "Păi dacă el are trei, apoi ale voastre patru sau cinci sunt nimic! Voi ar trebui să aveți treizeci," le-a spus, "și toate la fel de frumoase ca a acestui om!"
Dacă eu pot creşte așa vaci,și încă trei, apoi ei cu două mîini, cu cît mai mult ar trebui să facă. Da. Ei, la expoziție, unii dintre ei nu au putut accepta faptul că am cîștigat premiul întîi. Premiul Întîi, deoarece toate trei au fost atît de frumoase...
Îmi place să am grijă de ele. Cînd ajung acasă, fie dimineața sau noaptea, de multe ori nu merg întîi să văd ce fac copiii, sau ce se întîmplă. Mă duc întîi să văd dacă totul e în regulă în grajd, nu e nici o problemă cu ele? Au fost vremuri cînd am fost singur singurel și tot nu am renunțat. Au existat dificultăți, am chemat pe unul, pe altul, pentru că eu nu pot să le mulg, dar nu am renunţat, m-am luptat neîncetat.
Cînd tanti a venit aici am avut doi, trei cai, toate cu mînji. A fost total șocată. "E adevărat?! Chiar sunt ale tale?! "Apoi, cînd a văzut cum mă duc valvîrtej, cum mă mişc iute ca un titirez, a fost uimită. A văzut cu ochii ei că e lucru greu aici la grajduri. Gunoi, de toate. Adăpat, hrănit, o mulțime de lucru cu vacile. N-am acceptat să renunț. E ca un instinct, cum să spun, motivare, voinţă că trebuie să faci, să te ții de treabă.
Nu-mi place să mă rog de nimeni, Te rog vino, fă asta sau asta pentru mine.Chiar dacă am nevoie să-mi fac nevoile, am un băț care se termină cu un vîrf ca un hîrleţ mic, dar crăpat în două, ca o limbă de şarpe. Îl împing în pămînt și aici, la mijloc, are un cui și, dacă mă apucă nevoile, mă frec de el și îmi pot trage în jos pantalonii, apoi în sus, oriunde sunt, și apoi pot să lucrez mai departe.
Pot să vă arăt imediat.
Ella: Vă rog, nu!
István: Bine. De asemenea, păstrez o sticlă de apă în geantă. Am forat o gaură în dop și am înfipt un portțigaret în el și așa pot bea apa cînd mi-e sete. Și pot să merg mai departe cu lucrul.
Mai am un obicei prost—poate nu ar trebui să vă vorbesc despre asta—dar eu sunt un om strîngător. Dacă găsesc un șurub sau—că am fost mecanic de meserie, și mereu mi-e capul acolo. Întotdeauna îmi place să repar sau să fac ceva.—Cînd mă îndoi în jos, dacă nu pot să ridic şurubul, îl apuc cu gura și îl pun în buzunar sau în geantă. Numai că fac bube la gură. Bacteriile... bacilii...
Ella: Nu este o idee bună.
István: Nu, nu. Pe timpuri dinții mei erau atît de puternici că puteam ține cu ei un sac de porumb, și îl căram pe umăr.
Ella: Oh, Dumnezeule...
István: Acum am probleme cu ei. Trebuie să mă duc la dentist, s-au deteriorat foarte mult. Cîţiva dintre ei se clatină, chiar dacă nu sunt stricați. Nu pot mînca cu ei. Trebuie scoși. Ei bine, timpul lor a expirat. Șaizeci de ani, e de înțeles.
Acum, eu pot face din ce în ce mai puțin. Obosesc foarte repede, din cauza diabetului. Dacă lucrez un pic, repede, indiferent de cît de bine am mîncat, în două ore mi-e foame din nou.
Sunt mulți oameni cu handicap care nu pot... sunt într-un scaun cu rotile sau merg cu greu cu două cîrje. Știu de vreo alţi șapte sau opt cum sunt eu, sunt cazuri chiar mai rele, în zonă. Ei bine, și ei se minunează, este șocant pentru ei. Îi mai vizitam cînd timpul permitea. Știam și de unii din alte județe. Au fost șocați cînd le-am arătat că încă mai pot lucra. Nu le-a venit să creadă. Ei bine, desigur, a fost nevoie de o mulțime de timp, practică, dedicație, ambiţie.











Un vecin a spus, cînd a vizitat o rudă mai sus în deal și a văzut un om cosind, "Să vii la mine", a spus el, "am un vecin, fără mîini. E mult mai bun decît tine la cosit." N-a venit, i-a fost rușine. Da. E nevoie de multă răbdare să ajungi să poți face multe lucruri chiar mai bine decît alţii cu două mîini.
De exemplu găleata cu care adăp vacile, pot să o scot de sub robinet fără un strop de apă căzut. Alții o împrăştie. "Veniţi să verificați", le-am spus. Au fost uimiți! "Cum se poate așa ceva?"
Ei bine, odată ce am lucrat ca mecanic, eu nu mă dau bătut. Nu numai că am reparat mașini atunci cînd s-au stricat, dar am făcut și multe inovații. Maistrul obișnuia să spună, "Cum ai reușit să repari asta? Ia să vedem. Am fost maistru de 30 de ani și nu aş fi visat că se poate repara."
Eu tot timpul mă gîndeam, Cum ar trebui să funcționeze? Cum pot face să funcționeze mai bine? Poate așa? Sau poate altfel? Ar trebui să căutăm o altă aplicație pentru asta. Tot timpul repar lucruri din gospodărie. Le duc la alt mecanic, și-i spun ce să facă, chiar dacă lucrează mai lent, o zi, un an, repară.
Fondurile sunt mici, am o familie mare de întreținut, nu e lucru ușor, dar dacă și ei ar face ceva mai mult... cum să spun... dacă ar fi și ei nepretentioși ca mine, lucrurile ar fi un pic mai bine. Ei iau lucrurile un pic prea ușor. Ei bine, nu tuturor le place să economisească, sau să producă ceva. Dar cred că așa ar trebui să fim.
Ella: Cum vă creșteți copii? Sunteți cum erau părinții, la fel de strict cu ei?
István: Era de fapt bine că erau stricţi. Eu le spun copiilor mei că părinții mei, dacă aş fi comis aceleași greșeli pe care le fac ei, părinții mei m-ar fi bătut cu un băț pînă mi-ar fi plesnit pielea. Da.
Ei, în zilele noastre situația e diferită, și oricum nu mai sunt atît de puternic încît să ofer copiilor aceeași educație. Fata vad că cum creşte, zece, unsprezece ani, devine mult mai intelectuală, dar aștept de la ea un pic mai mult. Nu pot aștepta asta de la băiețel, deoarece are autism... Avem o mică problemă cu el. Nu știu de ce a fost să fie așa, a fost asemănător și cu fata mai mare. Și ea cînd a venit aici am avut o mica problemă, era un pic... cum să spun... a rămas în urmă. Șase ani avea, am avut o mica problemă cu ea, dar ea a fost ceva mai inteligentă decît băiatul, care e al meu. Cum s-a întîmplat acest lucru... Din păcate, există mulţi alti copii, care suferă de asta.
Acum, în această privință avem nevoie de... Au fost multe cheltuieli cu el, l-au dus și colo și dincolo, au încercat să-l ajute să înceapă să vorbească, dar, de-abia spune cîteva cuvinte, rar... Nu știu ce se va întîmpla cu el.
Această ocupație cu animalele generează venituri foarte puține, foarte puține... Avem posibilități foarte mici. Tot ce putem face e să predăm laptele la centrul de colectare, și se plătește foarte puțin... numai 80 de bani la litru. Dacă aş vrea să plătesc muncitorii să mă ajute la lucru din puţinul ăsta, nu vor. Am încercat. Am găsit un ucenic și l-am luat în gazdă dar nu era corect, doar încurca lucrurile, crea confuzie și haos. Așa că i-am spus, "Du-te înapoi."
E un pic cam greu. Greu de tot. Așa cum spune proverbul, "Nu curge, ci doar pică!" Și dacă ar fi să cumpăr lapte pe care îl consumăm în familie, apoi jumătate din pensie ar merge pe lapte. Asigură fîn, adu-l acasă, organizează totul, mulge vacile. Dar, cel puțin e ceva. Am un pic de ocupație. Timpul trece mai ușor. Nu-mi place doar să stau fără să produc ceva. E în mine, așa am fost învățat de mic. Trebuie să mă duc, să fac, să dreg. Așa am trăit—era în noi să nu stăm degeaba. Ştiţi, domnişoară? Trebuie să producem ceva ca să ne putem susţine.
Ella: Sunt curioasă, văd cît de blajin sunteți...
István: Vă rog?
Ella: Păreţi fericit... păreţi un om bun, blajin.
István: Ei bine... Da. Îmi place să-i încurajez pe alții. Toată lumea-mi spune, "Tot al treilea cuvînt e o glumă." Îmi place să strecor glume cînd vorbesc. Toată lumea are probleme, dar de multe ori cînd mai facem o glumă, uităm dificultățile. Mulți oameni cînd au probleme îşi bat mintea pînă îi apucă dureri de cap. Ei îmi spun, "M-ai făcut să mă simt un pic mai uşor, m-ai înveselit. Am și uitat care era problema." Ei bine, cum am spus, au fost mulți care mie mi-au vorbit altfel, dar mi-am păstrat echilibrul și tot am mers înainte. Cum se spune, "Nu te uita înapoi, că plugul o să taie brazda strîmbă." Trebuie să te gîndești bine înainte, să analizezi o problemă de multe ori înainte să acţionezi și să riști să nu iasă bine. E bine așa? E posibil să fac asta? Care ar fi consecințele dacă fac asta? Mulţi vecini spun, "Îmi place acest om," de multe ori i-am ajutat, "deoarece, chiar dacă el nu poate lucra, mereu are o vorbă bună și prevede lucrurile și cum se vor finaliza."
Și, după cum spune proverbul, "Ce poți face azi, nu lăsa pe mîine." Foarte des, dacă nu se acționează imediat, există daune. Ei bine, azi e duminică, dar de cîte ori, chiar dacă e duminică nu trebuie să tai iarba rapid, trebuie să mergi duminică să aduni fînul, adu-l, adăposteste-l, pentru că s-a întîmplat atît de des că... "Ei, azi e duminică, ar trebui să-l las pe mîine." Aș fi putut să-l adun, aş fi putut să-l aduc acasă, dar l-am lăsat în cîmp și a venit ploaia, a turnat o săptămînă întreaga și fînul a putrezit. Apoi, nu erau daune evitabile?
Să vă mai spun un singur lucru...
Obişnuiam să mă duc la Baia Mare, tanti încă nu era aici, era greu... și cineva mi-a spus pe tren, "Vino în sat la noi. Sunt cîteva fete potrivite pentru tine. O să te duc la una, să vezi poate-ţi place. Ce ai de pierdut? Dacă merge bine, dacă nu, nu." Era într-o duminică după-amiază. Ei bine, erau îmbrăcați de sărbătoare, mă rog frumos, fiind zi de biserică. Dar numai văd că vremea începe să se strice... vrea să cadă ploaie... și se socoteau, "E o mulțime de fîn în grădină. Oare se strică dacă îl plouă?" Și le-am spus,"Știti ce? Se spune în Scriptură că: Dacă animalele cuiva cad în iesle... așa este scris... într-o sîmbătă sau în orice zi care se ține sfîntă, nu le vei scăpa? Așa spune! Ei bine, sigur mai spune că: Șase zile să lucrezi și în a şaptea vei sluji pe Domnul. Dar acest lucru poate fi interpretat și altfel. Dacă fînul se udă, putregăieşte, apoi nu aţi lăsat vitele în iesle să sufere chin? că nu va fi cu ce să le hrăniţi la iarnă. Da. Vă rog, nu fiţi jigniţi, dar uite că eu stau aici degeaba cînd aş prefera să merg să eliberez animalul din iesle." Ei, mă rog frumos, au încremenit, parcă erau bătuţi în cuie pe scaune, năpădiţi de așa gînduri că s-au făcut lac de sudoare. Cum?! Un astfel de om se oferă să aibă grijă de fînul nostru?! Au rămas fără vlagă. S-au uitat unul la altul uluiţi pentru o vreme. Așa ceva!...
Ella: Ce faceți cînd uluiţi lumea? Zîmbiţi? Ori vă uitați și dumneavoastră lung la ei? Cum reactionați cînd se holbează la dumneavoastră, muţi?
István: Ei, m-am uitat și eu la ei cum se uitau ei în gol. Se îngălbeniseră. Care mai de care mai albit la faţă. Oare au înțeles bine? Așa că le-am mai spus: "Se întîmplă adesea să-mi vină cineva în vizita, și mă găsește în grădină. "Ah, bine ai venit!" îi spun, "Uite, furca aia infiptă în pămînt, te aşteaptă, că o mănîncă rugina." Și cînd văd că nu am timp să stau la taclale, că tot arunc fîn cu furca, un, doi, că am de făcut o mulțime de fîn, cînd mă văd că-s singur în grădina mare, mă ajută în stare de șoc. Așa că, atunci cînd mă duc la alți oameni, ajut și eu."

Ei, înainte de accident, eram odata pe trenul de Satu Mare și cînd trenul s-a oprit la un semafor, ce am văzut? Doi bătrîni și un tînăr adunau fîn. Ei bine, era meci de fotbal în Satu Mare în acea zi. Și cînd tînărul a văzut că trenul s-a oprit, a zis, "Da’ fie ce-o fi cu fînul!" Și a sărit pe tren, deși bătrînii erau părinții lui. Bătrînii s-au necăjit că i-a lăsat baltă, doi bătrîni să se lupte cu atîta fîn. Nu existau telefoane mobile atunci, dar cumva le-am dat de ştire la locul de muncă, "Voi întîrzia, lucrează în locul meu pînă cînd ajung eu și eu voi lucra în locul tău în schimb." Am coborît din tren și am luat furca de unde o înfipsese tînărul, și i-am ajutat pe cei doi bătrîni să adune restul fînului. Ei bine, săracii bătrîni, mama și tatăl lui, au văzut ei multe în viaţa lor, dar asta nu. În foarte scurt timp am terminat, iar apoi m-am dus la şosea și am făcut autostopul. I-am ajutat timp de două ore. Ei bine, ei... "Nu mai putem spune niciodată că nu există Dumnezeu. Așa ceva! Un străin ne ajută și fiul nostru ne-a lăsat cu fînul nestrîns.’ A fost un lucru foarte mare pentru ei.
Apoi, cînd am lucrat în Borșa, ca tînăr de 23 de ani, am ieșit în oraș într-o după-amiază. Și am întîlnit o fată drăguță, și am invitat-o la o patiserie. Dar ea a zis că nu poate veni, fiind în grabă pentru că mergea să strîngă fînul. "Păi," i-am spus, "pot să te ajut?" "Oh, da!" a răspuns, "Cu mare bucurie! Ioi, ioi, chiar te rog să ne ajuţi!"
Ne-am dus în sus pe Pietroasa, un munte înalt. Acolo e zăpadă chiar și în timpul verii. Destul de sus. Părinții ei deja se apucaseră de lucru. Au vrut să bată fata. De ce a zăbovit? De ce nu a venit mai devreme? Dar cînd am luat furca și am făcut 28 de căpiţe de fin cu tatăl ei, ei bine, el a zis că a văzut tineri harnici înainte, dar nici unul care să ţină pasul cu el ca mine. El avea patruzeci și trei de ani sau așa, în culmea puterii. El crezuse că voi face cîteva căpiţe și apoi m-oi plictisi. Deci, cînd a văzut că nu m-am oprit toată seara, doar o singură dată pentru un pic de apă, i-a spus fiicei sale, "Dacă dai drumul băiatului ăsta din mînă, nu vei găsi altul ca el. Ce mînă puternică are!" Eu le făceam repede, și frumos, ca un ou. Tatăl ei era cu gura căscată. Ei bine, am crescut făcînd căpiţe de fîn...
Odată cineva mi-a spus, pentru că sunt născut în iunie, "Pun pariu că nu a fost zi de sărbătoare cînd te-a născut mama ta, ci zi de lucru. Și pun pariu că nu te-ai născut în casă, într-un pat, ci într-o căpiţă de fîn!"
Cînd văd pe unii că nu aduna fînul cum trebuie, mă supăra. Oh, cum au putut să lase asta în urmă... Cînd veneam acasă de pe şantier și vedeam femei adunînd fîn, și că nu puteau să-l clădească frumos, ci numai îl aruncau de-a valma, le spuneam, "Dacă vine ploaia, vor fi probleme aici." "Dar nu știm cum să facem mai bine.” Și le spuneam, "Dacă vreți ajutorul meu, sunt aici." "Ah, ar fi grozav!" Cînd m-au văzut! unu, doi, cît de repede făceam căpiţa—chiar și cum sunt acuma—aproape că nu credeau ochilor, atît de repede, unu, doi! Și a fost bine făcut, vîntul nu mai putea descoperi căpiţă. Am învățat să fac lucru bun. De 35 de ani am lucrat cu fîn.
Ella: Ce faceți în timpul iernii cînd nu mai trebuie să munciţi la fîn?

István: Ei bine, iarna hrănesc vitele, le curăț. E întotdeauna ceva de lucru cu ele. Mă duc și la pădure. Îmi place să umblu prin pădure, nu numai să mă plimb, dar dacă găsesc o bucată, două de lemne, le leg cu o sfoară, ori un lanț, și le trag în jos. Odată, într-o săptămînă am tras în jos destui copaci că ne-au ajuns pentru o jumătate de iarnă. Pot năruit un copac la pămînt foarte repede. Apoi, îl car în spate, și vin cu el acasă. Chiar și din rîpă, dacă găsesc unul bun îl dărîm jos, îl pun pe umărul și ies din rîpă și apoi o iau în jos spre acasă. Nu-mi place să stau cu mîinile în sîn nici iarna. Ioi, ioi, ioi, ioi, ioi! E foarte mult de făcut. De adăpat vacile...
Am căutat metode să-mi fie mai ușor să le adăp singur. Am un cărucior în curte, ca un cărucior de copil. Am pus pe el o canistră, am măsurat-o, și am tăiat o gaură în formă dreptunghiulară în care am pus canistra, și butoiul meu cu apă, rezervorul de apă, e suspendat în grajd, și apa curge din el, există un robinet de mic de care trag ca să dau drumul la apă și îl apăs ca să o închid, și iau căruciorul cu canistra și îl pun sub butoi, umplu canistra și trag căruciorul și dau apă la animale, le adăp pe toate. Le adăp singur, nu trebuie să aștept ajutor de la nimeni. Hrănirea și adăparea animalelor e ca la oameni, trebuie făcută în fiecare zi, nu cînd şi cînd. Și așa uite că eu pot îndeplini singur această sarcină foarte importantă. Ei bine, vecinii au rămas cu gura căscată, "Uite, el face toate astea de unul singur..." realizînd că ei se chinuie să care apa cu găleata. Adăpatul e într-adevăr o sarcină dificilă. În fiecare zi cred că vacile beau 400 de litri. Dar pentru mine nu mai e o sarcină dificilă, deoarece numai împing căruciorul. E mai mult decît suficient, 40 de găleți de apă.
Ella: Deşteaptă treaba, foarte iscusit.
István: "El a rezolvat atît de ușor." În timp ce ei se luptă cu asta. Ei bine, am avut de investit puţin și m-am tot gîndit cum să fac...
Ella: Mulțumesc, mulțumesc foarte mult pentru răbdarea dumneavoastră.
István: Vă rog să serviţi ceva la masa noastră.
Ella: Nu, mulțumesc.
István: Cafea sau ceva.
Ella: Apă.
István: Dar vă rog... încă ne mai descurcăm, cu mila Domnului alimente tot mai găsim, ne zbatem și obținem tot ce ne dorim. Întotdeauna am fost obişnuit să am de toate. Întotdeauna avem din plin, nu avem plîngeri mari, sau lipsuri de mîncare, Doamne ferește... Ţin și porci, dar nu ținem păsări de curte.
Poate că ar trebui să mă opresc din vorbit. Ați venit pe jos sau?...
Ella: Am venit de la Zalău cu mașina, am făcut autostopul. L-am întrebat pe şofer și văd că toată lumea vă cunoaște...
István: Ei, sigur...
Ella: Într-adevăr.
István: Păi, da...
Ella: Cum a fost cînd ați aflat că veți fi tată?
István: Ioi, ioi, ioi! A fost șocant. N-am crezut că s-ar fi putut întîmpla vreodată. Chiar am păcătuit, avînd gînduri dezamăgite că copilul nu ar fi al meu. Dar, după ce am văzut-o născută în lume, mi-am dat seama că asta e realitatea, că e fata mea... propriul meu sînge.
Ella: Cîți ani aveați?
István: Ei bine, m-am născut în '51și am fost de 51 de ani cînd am avut primul copil.
Ella: Lucru mare. E lucru mare, nu-i așa?
István: Da. Imens. Imens. M-a umplut de uimire și bucurie.
Ella: Vă mulțumesc foarte mult.

Ne-am dus în spatele casei la grădină unde mi-a arătat cu ce îndemînare face căpiţe de fan și coseşte iarba. Apoi ne-am dus la grajd. A frecat o vacă lun
ă şi bec, a dat tulpini de porumb la cal, a adăpat un vițel.
Soția dînsului m-a rugat să găsesc ajutor pentru băieţel. Îngrijirea medicală fiind sporadică pentru copiii cu autism în Jibou, avea nevoie să-l ducă la Cluj la psihoterapie. Și fără bani, ei nu pot face acest lucru.
M-am gîndit ce diferenţ
ă de destin a avut domnul Szuhányi. Aici în America am auzit de Nick Vujičić, un om în California care nu are nici mîini nici picioare. Vujičić îşi cîştigă existenţa ca vorbitor motivațional, inspirînd mulţi oameni, se umplu stadioane, săli polivalente cînd vorbeşte. Domnul Szuhanyi fără să știe, e un orator motivațional, dar ce situație diferită! I-am scris lui Nick Vujičić. Nici un răspuns. O să-i scriu din nou, acum cu ocazia piesei. Din păcate cînd am sunat la Jibou zilele astea, nici o schimbare cu copilul. Tot ar vrea să-l ducă la Cluj.
Așa că m-am hotărît că o să fac eu puţinul ce-l pot: o să organizez cu piesa mea un eveniment să adun bani pentru activitațile mele de caritate. Degeaba scriu eu ba la mari preşedinţi de stat, ba la somit
ăți internaționale, că nu se urneşte nimic. Și cine ştie poate lumea vine, deși e ciudat și aici, preferă să meargă la vechituri pe Broadway și să plătească o căruţă de bani decît să sprijine un teatru independent.
Dacă doriți să-l ajutați pe domnul Szuhányi István, soţia a cerut prin poşt
ă. Adresa e: Strada Stejarilor 197, Jibou, Cod poştal 455200,
Judeţul Sălaj. Vă rog să nu începeți să mergeți acuma cu autocare de turism rural să vă zgîiţi la dînsul! Deși cine ştie poate că ar fi o soluţie, să încaseze bilete cînd face demonstrații de făcut căpiţe de fîn.

18 martie 2013
New York


O versiune a fost publicată în România în Jurnalul: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/interviuri/extraordinar-fara-maini-sapa-coseste-pune-fanul-in-capite-curata-vacile-un-interviu-emotionant-639535.

Si apoi aici un video pe care eu nu reusesc sa-l pornesc poate la dvoastra merge:)
http://observator.tv/social/fara-maini-sapa-coseste-pune-fanul-in-capite-curata-vacile-95796.html#fara-maini-sapa-coseste-pune-fanul-in-capite-curata-vacile-95796.html?&_suid=1364257684952019669185117248833

If you’d like to throw a bit of money my way to keep my endeavors going, and also enable me to spread the money to my various causes, I’d be ever so grateful.


March 28, 2013
New York

No comments:

Post a Comment