Alcoolismul? O formă de doliu de sine. Alcoolicii? Fetuşi fără uter, făpturi rebut, făpturi reziduu

Noiembrie 2008, în biroul profesoarei universitare Ruxandra Cesereanu, plin de rafturi cu cărţi, afişe. Doamna Cesereanu, în jur de 40 de ani, e îmbrăcată în negru, cu un pulovăr de lînă şi o fustă lungă. Gesticuleaza avîntat, punctînd cu mîna, ca şi cum ar preda, în faţa camerei video.

Pot răspunde la întrebări, sigur că pot, deşi nu sunt specialistă în acest domeniu, dar pot să vă spun câteva idei. Numele meu este Ruxandra Cesereanu, sunt conferenţiar la Facultatea de Litere din Cluj, la catedra de Literatură Universală şi Comparată. Mă consider în primul rând a fi scriitor - poetă, prozatoare şi eseistă. Fac parte şi din staff-ul Centrului de Cercetare a Imaginarului din Cluj, unde coordonez programul de cercetare pe imaginar social-politic şi unde, de asemenea, coordonez atelierele de creative writing, în proză, poezie şi pe muzică psihedelică. În perioada în care am fost cadru didactic la Facultatea de Ştiinţe Politice, catedra de Jurnalism, întrucât ţineam acolo un curs de reportaj social, care avea o parte teoretică dar şi una foarte practică (în sensul că îmi trimiteam studenţii în stradă să lucreze cu marginali de toate categoriile), în perioada respectivă (între 2002-2005) am realizat cu studenţii mei de la Jurnalism 4 cărţi de reportaje sociale şi studii de mentalitate. Prima se numea Fărîme, cioburi, aşchii. Dintr-o curte a miracolelor, pentru că cuprindeam populaţia aceasta a marginalilor sub ideea de „curte a miracolelor”. Al doilea volum se chema A doua curte a miracolelor, publicat cu mai multe reportaje pe aceeaşi temă. A treia avea un titlu mai provocator, a fost cartea cu cel mai mare succes, un best seller: s-a vîndut ca pîinea caldă şi s-a făcut emisiune la televiziune, asta se numea Made in Romania. Subculturi urbane la sfîrşit de secol XX şi început de secol XXI. Era despre subcultura manelelor şi a hip-hop-ului în România. Şi a patra se numeşte România înghesuită. Ipostazele ghettoizării în comunism şi postcomunism, viaţa la bloc.
Dar, de pildă, ei au mers şi la o vrăjitoare, la o aşa-zisă vrăjitoare, mă rog, ghicitoare, la homosexuali, deci a fost mai largă paleta.
Despre alcoolism, de pildă, vă pot spune despre scriitorul Alexander Zinoviev. El are un roman celebru, o anti-utopie, despre comunismul sovietic în perioada Leonid Brejnev. Antiutopia lui se numeşte Anticamera Paradisului. În acest roman el prezintă supravegherea populaţiei sovietice de către o nouă formă a KGB-ului, nu una foarte represivă care arunca oamenii în închisori, ci care încerca să-i reeduce prin diferite metode psihologice. Şi construieşte în acest roman o categorie de dizidenţi pe care-i numeşte Diferiţii. De ce? Pentru că erau diferiţi de oamenii noi, de homo sovieticus, de creierele spălate. În cadrul Diferiţilor, el construieşte o categorie aparte, numită categoria Beţivilor, pe care îi vede ca alcătuind un fel de confrerie anticomunistă, anti-establishment, ei fiind un fel de raisonneurs, de comentatori ai cotidianului comunist, dar în sens buf, în sens satiric, cârciuma devenind, deci, sigur, la modul simbolic ori metaforic, un soi de biserică sau de tribunal - tot aşa, buf, satiric - unde se discuta politică fără să mai existe imixtiunea celor care supravegheau societatea sovietică.
Romanul, de pildă, construieşte atât de amplu acest personaj colectiv al beţivilor - din care, repet, face nişte dizidenţi ludici, ironici - încât îi pune pe aceşti beţivi în cârciuma lor undeva în Moscovia, încît aceşti beţivi compun o aşa-numită Evanghelie după Ivan, care nu este altceva decât un pamflet anti-comunist, un manifest anti-comunist. Această descriere pe care o face Alexander Zinoviev în romanul său e specific şi pentru alte ţări-satelit ale Moscovei în perioada comunistă. De pildă, îmi aduc aminte că în Cluj exista o cafenea-bar, numită Arizona, unde, tot aşa, se strângea lumea boemă ca să comenteze acolo diferite ştiri politice care parveneau fie prin Europa Liberă, fie prin Vocea Americii. Ce făceau oamenii acolo? Consumau alcool. Nu erau neapărat alcoolici, dar consumau alcool şi puteau sta până la ore înaintate.
E adevărat că existau delatori, existau turnători infiltraţi între ei, oameni care raportau la Securitate ce se discuta acolo. Dar, cârciuma în România era unul dintre puţinele spaţii unde, într-un fel sau în altul, se putea discuta liber împotriva regimului, chiar dacă, repet, existau turnători care mai apoi raportau la Securitate această chestiune. Însă, în comunism, dacă putem vorbi despre chestiunea alcoolismului, aceasta depindea de formele de ghettoizare izbutite de regimul comunist, de regimul Ceauşescu în România prin alungarea populaţiei de la sate, silirea ţăranilor să emigreze la oraş, ajungându-se la un fel de clasă socială extrem de hibridă care era dezruralizată, ruptă, dezrădăcinată, nu mai avea contact cu originile ei ţărăneşti, rustice, dar nu era nici citadinizată, care nu izbutise să se urbanizeze. Şi, din această clasă, această specie hibridă, s-a născut mai apoi în postcomunism mentalitatea de cartier, cu băieţii şi fetele de cartier, cu această muzică a hip-hop-ului de periferie care, tot aşa, este ceva între rural şi urban, căutându-şi o zonă de subcultură. Mulţi dintre ţăranii aceştia alungaţi de la sate, mutaţi din casele lor, pierzându-şi pământurile şi siliţi să locuiască în nişte coşmelii, nişte cutii de chibrituri, nişte colivii cum erau apartamentele de la bloc, au cunoscut o formă de alienare.
Majoritatea lor erau muncitori pe uriaşele platforme industriale, de unde nu aveau nici o satisfacţie. Atunci, era limpede, mai ales în mediul muncitoresc, exista un consum masiv de votcă, de rachiu, de alcool rafinat, pentru că oamenii nu aveau altceva ce să facă. Ca să reziste la viaţa alienată pe care o duceau, găsiseră această cale a alcoolului.
Aş zice că alcoolul în comunism nu a fost specific numai pentru clasa uvrieră, pentru muncitori, ci şi pentru intelectuali a fost valabil. Pentru că în regimul comunist, să nu uităm, a funcţionat perfect cenzura. Practic, nu puteai publica nimic fără ca o autoritate cenzuratoare să citească textele respective, să elimine textele care nu conveneau regimului sau, dacă nu eliminau un text de tot, să taie cuvinte care nu conveneau. Existau tot felul de cuvinte interzise, precum „sânge”, „tortură”, „închisoare”, „deţinut”, „viol”, „cuţit”. Şi atunci, intelectualul care nu putea să se exprime îşi construia o formă de boemie chiar prin alcool. Nu era ceva colectiv, ceva în masă, dar au existat astfel de cazuri în care intelectualul care simţea că se sufocă în regimul comunist căuta o formă de escapism, de evadare prin alcool. Un caz notoriu este cel al poetului Nichita Stănescu.
Nichita Stănescu este un caz aparte, un caz complicat, întrucât el era un foarte mare poet, un poet extrem de talentat, dar care a fost cumva ţinut pe braţe de regim. Nu era colaboraţionist propriu-zis... Poate fi totuşi considerat într-un fel, fără să fi fost turnător sau securist... Era un protejat al regimului. Şi atunci, ca să suporte, cred că de aici a pornit alcoolismul. Regimul l-a legitimat, regimul l-a promovat, nu l-a promovat pe nedrept: repet, era extrem de talentat, un poet foarte bun, foarte profund. Dar era, în acelaşi timp, într-un fel sau într-altul, cel puţin ca imagine, omul regimului.
Probabil că în interiorul lui avuseseră loc nişte bătălii între a accepta să fie omul regimului şi a rămâne poet pur şi simplu, pentru că, zic eu, cred că de la un punct el a găsit calea aceasta a alcoolului, ca să poată să suporte cumva realitatea.
În postcomunism lucrurile se modifică oarecum, pentru că, dacă în comunism alcoolicii totuşi nu erau foarte vizibili (ei erau organizaţi în cârciumi, în baruri şi în locuinţele personale, dar pe stradă totuşi nu-i vedeai - dacă vreunul dintre ei leşina pe stradă sau, mă rog, adormea pe stradă, sau mai ştiu eu ce se întâmpla, în principiu, miliţia îi aduna şi nu erau vizibili), în postcomunism, în schimb, a apărut această categorie a cloşarzilor (termenul vine din limba franceză, clochard), care este un amestec între homeless (cel care nu mai posedă casă, nu mai are slujbă) şi alcoolic, beţiv.
Majoritatea cloşarzilor trăiesc din pâine, din milă, pentru că cerşesc şi li se dă o sumă de bani, sau îşi cumpără, tot din sumele pe care le primesc, poşircă, alcool de cea mai proastă calitate. Ei bine, aceştia au devenit vizibili pe stradă. Nu poţi să îi mai diferenţiezi de homeleşi propriu-zişi, care nu sunt alcoolici. Categoria cloşarzilor deja există.
Cred că şi la noi sunt valabile interpretările făcute de analiştii străini pe această categorie hibridă, homeless, clochard, în sensul în care, psihologic vorbind, aceşti indivizi au fost proiectaţi ca fetuşi fără uter, indivizi care au ajuns să se proiecteze pe ei înşişi ca nişte excremente, făpturi avorton, făpturi paria, făpturi rebut, făpturi gunoi, făpturi reziduu, ele cunoscând o formă de demisie din lume şi chiar o formă de doliu de sine, pentru că ruptura lor s-a manifestat în mai multe feluri, în primul rând ruptură socială (nu mai au slujbă, nu mai au casă), apoi o ruptură cu propria lor identitate (nu îi mai interesează nici propriul lor trecut, nici viitorul - prezentul, care înseamnă băutură şi a supra-vieţui în stradă) şi apoi o ruptură cu propriul lor corp, pentru că sunt neîngrijiţi, zdrenţuroşi, igiena este la pământ, igiena nu mai există, şi atunci, Patrick de Clerk este unul dintre analiştii francezi care a făcut această interpretare care a făcut carieră (fetuşi fără uter, demisia din lume, de sine la aceşti indivizi).
În postcomunism, alcoolismul a depins foarte mult de restructurarea societăţii româneşti, de şomaj (mulţi oameni s-au trezit brusc şomeri, pierzându-şi identitatea socială, claustraţi în propriul lor apartament – unii dintre ei nici nu aveau sumele necesare să îşi achiziţioneze locuinţa). Dacă există astăzi alcoolism în România, depinde de mizerie, de sărăcie şi de stadiul şomajului care funcţionează la noi.
E vorba şi de familii dezorganizate, unde indivizii nu mai găsesc modele şi atunci intervine chestiunea ratării în familie, a ratării de identitate şi ratarea este un motiv care poate coagula şi direcţiona înspre alcoolism. Eu aş zice că la noi alcoolismul depinde mai mult de presiunea sărăciei, care s-a manifestat mai ales în prima parte a postcomunismului, numita perioadă de tranziţie, iar mai apoi în perioada de trecere înspre mileniul trei, când s-a renunţat la marile platforme industriale din România, în care muncitorii îşi luau salariile fără să mai facă practic nimic: stăteau, îşi luau salariile şi cu asta basta. Oamenii s-au obişnuit cu această comoditate, însă postcomunismul nu a mai putut duce în spinare această chestiune. Fiecare trebuia să muncească şi să-şi câştige banii într-un fel sau într-altul, să şi-i merite. Or, platformele industrale uriaşe din multe părţi ale ţării au devenit nerentabile şi atunci s-au desfiinţat. Un an de zile li s-a dat salarii compensatorii, apoi poate şi ajutor de şomer, dar de la un punct oamenii au trebuit să-şi refacă propria lor viaţă socială, propria lor identitate, iar dacă nu au izbutit, atunci, într-adevăr, au găsit calea alcoolului.
Da, cred că există o legătură între identitatea de gen şi alcoolism, dar pe de altă parte societatea românească a început să se detabuizeze la chestia asta: mie mi s-a întâmplat să văd pe stradă şi multe de femei bete, de pildă. Aşa că nu cred că se mai păstrează chestiunea de gen. În principiu, însă, în măsura în care societatea românească este încă o societate patriarhală, atunci da, bărbatul este capul familiei, el este substitutul lui Dumnezeu în familie, ca să folosim o simbolistică religioasă, deci, dacă lui i se întâmplă ceva, de exemplu îşi pierde slujba, aceasta este o formă de dezonoare, de ruşine. De aici găsirea căii alcoolului. Pe de altă parte, repet, există destul de multe cazuri de femei alcoolice, de exemplu, femei părăsite de bărbaţii lor, nefericite emoţional, aşa încât devin dezabuzate şi eşuează în alcool.
Ce cred despre ţărănimea rămasă la sat, fără proprietate privată? Cei care au mai rămas la sat şi cărora li se confiscase pământurile... şi acolo se poate spune că au existat forme de alcoolism, dar nu atât de grave ca în spaţiul urban. Viaţa la sat nu mai era paradisul de odinioară, dar nu avea datele infernale ale vieţii la oraş, ale urbanizării forţate şi masive, unde cel urbanizat îşi pierduse practic identitatea. Şi atunci singura soluţie pentru firile slabe care nu ştiau cum să supravieţuiască era calea alcoolului.
Cei care au o cale religioasă limpede şi principii ferme nu au cum să eşueze în asemenea chestiuni. Însă comunismul tocmai asta a făcut, anume să fragilizeze principiile şi credinţele oamenilor şi atunci, pe fondul acestei vulnerabilităţi, alcoolismul s-a manifestat ca atare. Unii l-au preferat fiindcă, fiind ei laşi, colaboratori cu regimul, au găsit calea aceasta ca să nu înnebunească, simţindu-se murdari, imorali... sau amorali.
La noi a luat amploare teribilă, fără să fie o formă de alcoolism, fenomenul aurolacilor. Şi ei au găsit o formă de drog cu pungile acelea cu aurolac prin care încercau să supravieţuiască vieţii mizere pe care o duceau şi în acelaşi timp să îşi creeze iluzia unui paradis artificial prin acest drog. Aceşti aurolaci pot fi consideraţi un fel de alcoolici, drogadicţi în miniatură. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat: există foarte multe instituţii de recuperare, locuri unde aceşti oameni se pot refugia pe timpul nopţii. În perioada postcomunistă există o adevărată junglă, cel puţin în marile oraşe, fenomenul fiind cel mai vizibil în Bucureşti.
Din spusele unei studente, al cărei tată era alcoolic şi, ca să-şi ajute tatăl, participa ea însăşi la asemenea şedinţe, Alcoholics Anonymous, se pare că lucrurile chiar funcţionau, cel puţin pentru cei care-şi recăpătau o anumită stimă de sine şi care aveau o voinţă (măcar 50%) de a se recupera. Dar nu am o monitorizare foarte precisă a acestei situaţii.
Statul vindea alcool foarte prost. Alcool de calitate nu puteai cumpăra în România. Mulţi dintre cei care consumau alcool făceau ciroză şi mureau. Mă îndoiesc că statul român ajunsese la asemenea formă de manipulare încât să vrea să-şi omoare populaţia. Sărăcia era atât de mare în România încât statul nu-şi putea permite să pună în vânzare decât alcool de foarte proastă calitate. Pe de altă parte, lumea îşi făcea acasă alcool, ţuica fiind băutură naţională.

If you’d like to throw a bit of money my way to keep my endeavors going, and also enable me to spread the money to my various causes, fight against alcoholism being one of them, I’d be ever so grateful.