O trecut și asta

Povestea cutremurătoare a veteranului de război Teodor Bodea

În primăvara anului 2009, în timpul unei călătorii de lucru în Transilvania, locul de unde mă trag, am intervievat oameni obişnuiţi despre povestea vieţii lor. Unul dintre ei a fost veteranul de război Teodor Bodea. L-am găsit în timpul unei şederi scurte în Sînmihaiul Almaşului. Dânsul era cunoscut pentru faptul că îi plăcea să vorbească despre cum a trecut prin al doilea război mondial. Ne-am întâlnit de câteva ori, atât în anul acela, cât şi în vara lui 2010, şi într-adevăr domnul Bodea putea să povestească până am căzut laţi.
Darul său ales de a povesti odiseea sa războinică de-a curmezişul Europei, amintirile lui puternice despre ce i s-a întâmplat, dar şi ce simţea în momentul povestirii, desi au trecut peste 60 de ani, m-au mişcat şi mi-au rămas în inimă. De necrezut cum supravieţuind ororii războiului, trăind înconjurat de moarte, nu a amuţit, ci dimpotrivă, îşi povesteşte viaţa cu înţelepciune şi umor.
Loialitatea sa faţă de locul de naştere, recunoştinţa pentru oameni generoşi care l-au ajutat de-a lungul vieţii sale par să fie neistovite. Împărtăşesc vorbele dânsului pentru că au devenit o inspiraţie pentru mine şi sper că va fi şi pentru alţii. În vremurile acestea de corupţie generală, cinice şi trădătoare, demnitatea sa, cinstea, hărnicia trudnică şi responsabilitatea ce o arată familiei sale mi-au dat putere şi credinţă în oamenii pământului de unde mă trag.

Partea Întîi: Tinerețea: Înainte și în timpul celui de-al doilea război

Teodor Bodea: Prima dată o venit ocuparea Ardealului. Hitler, ori ce știu cine, l-o luat.
Ella Veres: Câți ani aveați?
T.B.: 17 ani. Eram copil, no. Și-apoi tăt cu greutăți, bugăt de mari păstă noi atuncia, în timpurile ale. Apoi viața ne-o fost ca oameni săraci. Am rămas de tata meu la 12 ani, am fost cel mai mare. Și am rămas cu 2 frați în spatele meu. Îți închipui ce greutăți o fost păstă mine, și pă mama mea.
E.V.: Ce s-o întâmplat când o venit ungurii?
T.B.: Păi când o venit ungurii s-o întâmplat minuni, greutăți mari s-o întâmplat. O venit armata de-acolo, până aci, la Crucile Domnului. Și-api de-aicea s-o dus încolo spre Apahida, p-aici prin părțile alea. O trecut armata aicea, o uscat, o prăpădit pă oameni. Ungurii o ocupat Ardealu, o vinit încoace, o chinuit oamenii, i-o chinuit pă oameni. Și atuncia acolo de la Trăsnea, săracii, dezastru, și i-o dus p-aici încolo, legați de tun, pe Valea Dragului i-o dus, și acolo pă Valea Dragului i-o chinuit, i-o pușcat, i-o amărât.
Și apăi în timpu ăla, ce s-o întâmplat? Lucruri care ne-o durut pe noi, știi? O venit un biet student, Doamne iartă-l, ș-amu îl văd. O vinit săracu, și o avut o raniță. Și o avut acolo cărțile și un kilogram de zahăr. Și o vinit săracu și s-o dus să meargă acasă, c-o fost de aicea. Și-api l-o oprit armata maghiară și l-o luat, s-o uitat la el și l-o întors înapoi, aici în capătul satului, și acoale o fost un drum de s-o dus la o moară. O fost moară acolo. Și l-o dus până colo, și acolo săracu, la niste răchiți acolo, l-o pușcat, l-o omorât.
O fost inumani de fapt.
Nu te-ai putut înțelege cu ei, nu te-ai putut înțălege. O fost unguri. Noi am fost spărieți de ei. Ș-apăi... No, l-o pușcat, l-o lăsat acolo și-o aruncat zahăr pă el. O cotat ce are acolo, în ranița lui. Ș-api noi când am văzut treburile aste, ne-am spăriet și-am fujit d-acolo. Și-apăi am venit acasă, no. Și-api aci la noi, am avut o fântână unde-i casa, am vinit, și-o poiecioră am avut, ne-am ascuns aicia. Și-api tăt vineau ungurii, știi? Armata, vineu și treceau p-aicia. Și-api eu cu vecinii mei de sama mea și c-on vecin mai mare, am venit și ne-am ascuns p-aicea ni. Și api o vinit ungurii pă biciclete, s-o instalat aicea la mini în spatele grădinii, acolo o fost un gard de răchite, s-o instalat ungurii și era tăt biciclete, tăt biciclete. Noi ne-am spăriet.
E.V.: Biciclete?!
T.B.: Da. Și japonezii o cucerit Asia pe biciclete. Și nemții, în război foloseau biciclete.
Și-apoi noi ne-am speriat. Și-api o vinit acia la mine, și mă ie și mă duce la fântână, și o scos apă cu găleata ii, și mi-o dau să beu, apă din fântână. E, să nu fie otrăvită.
E.V.: Bună minte. Aha!
T.B.: No, am băut, cum să nu beu. Și apăi noi ne-am tras, n-o avut nimica ei cu noi. Ne-am tot ascuns de ei, că ne-am și temut de ei. Și-api, s-o dus ei, și-amu noi ne-am dus, ca copiii, aci în centrul comunei, și ne uitam amu că... trecea de astăzi pe mâni, de astăzi pă mâni, tăt trecea armata.
Și-apăi, când o fost odată, aci în sat, numa am văzut că vine o căruță de unguri, d-aciea din... cum îi zice, mă? Unde îs ungurii aiștia, de la... Tetiş, Huedin, nu, Cuzăplac, Almaş? Nu. Nu, Babdiu. Babdiu, da, da. Și-o vinit o căruță de-acolo cu vro șase unguri, îmbrăcați, aranjați. O auzât că vin ungurii aicia... I-o așteptat cu drag, știi? Ș-api o vinit aicea să să întâlnească cu ii, cu frații lor, și api o vinit aicia și o avut sticle cu pălincă și cu vin, no. Ș-api noi eram acolo, ne-am ascuns, ne-am tras când s-o băgat. Și-api o vinit și i-am auzât numa vinind, Ide, ide, Magyarország! Ide, ide Magyarország! aste cuvinte le țin minte, Ide, ide Magyarország! Ide, ide Magyar, când o vinit armata. S-o întors și o vinit aicia încoace. Unu dintre ei, Ide, ide, Magyarorszag! Ide, ide Magyar! c-așa strâga. Și comandantu ăla în față, el o început să vorbească ungurește. Ăla ce-o făcut? O scos pistolul și l-o omorât. În ungur. Ăla o căzut jos. Acole o rămas. De lângă sat dincoace.
E.V.: Erau foarte suspicioși.
T.B.: Ungurii aștia s-o temut oarecumva. Dacă s-o dus la comandantu lor care era pe cal călare. Erau unguri aciea și ungurește voroveau cu ii. Și atunci o tras în el și l-o omorât și o picat jos. Și atuncia s-o alarmat, lumea, armata că o auzât pușcături. Și apoi o fost spărieți și armata, cine o tras? Comandantu lor o tras, și l-o văzut acoale mort. Armata o trecut, ceilalți o fugit.
E.V.: Ide, ide, Magyarország, ide...
T.B.: Pă acela ce strâga, o tras, și o rămas acole, că s-o temut. Și o vinit armata și n-o știut cine l-o împușcat. Și l-o luat apoi, aiștia noști, pă ăla, și l-o tras din mijlocul drumului unde l-o împușcat, era sânge. L-o tras acolo în grădină. Armata o trecut mai departe. S-o dus. Și-o văzut de treburile lor.
E.V.: Nu luau mâncare de la oameni?
T.B.: N-o luat nimica, nu, nu. Numai rușii luau când o vinit, rușii luau. Ajungem și acolo.
E.V.: Să ziceti când obosiți, să nu vă obosiți.
T.B.: Și-apăi, no, și aste s-o întâmplat. Și o venit să schimbe primarul, da, tăt ăla primar o fost. O știut ungurește ăla și o țânut cu oamenii, no. Am avut noroc cu el, c-o știut ungurește. O fost un om ce-o ținut la săraci, n-o țânut cu gazdele, Kendea aista. Când o vinit la primărie, “Ez a biró!”, eu sunt primar. Atunci tu rămâi primar, aicia. O fost post de jandarmarie aicia. Unde am rămas?
E.V.: Cum o trecut armata.
T.B.: Ee. Armata o vinit, o trecut și api noi am rămas aicea. Și-api dacă am rămas, ungurii, cum taie... în timpul ala, am furat lemne din pădure. La alții le-o trăbuit să-și facă un coteț. Și-api dacă o vinit ungurii aicia, le-o strâns tăte lemnele. Io am avut lemne aici în curte, strânsă și io, ca tăt satu aista. Știi cum o fost, amu no... O vinit ungurii. O luat lemnele. Mi le-o confiscat și le-o strâns tăte la un loc. Amu le-o mai ascuns oamenii, ne-o mai lăsat și nouă c-o fost Kende ăsta, că o fost om bun. Și-api asa o pățât bieții oameni.
Lemnele le-o dus în Ungaria. Făceau și metere și le duceau in Ungaria.
Noi am avut păduri mari aicia, păduri mari. Și o făcut aicea depozite de lemne, da.
Prăpăd o făcut aicia. Le duceau la Budapesta.
Și tăiau pădurile, tăiau dacă o fost a ungurilor, n-o mai fost a românilor. Asta o fost situația.
Făceau traverse de cale ferată și le duceau în Ungaria. Ș-api noi, am rămas aicia. O vinit timpul pă urmă, de s-o mai dus oameni de aicea. O fugit în România.
E.V.: De ce? De ce o fugit in România? Din patriotism?
T.B.: Din orgoliu, din sărăcie... Api noi am fost aicia, tri frați am rămas cu mama me. Noi am avut un domn, care o fost prietin cu tata meu în timpurile alegerilor, cu Iuliu Maniu. El o țânut cu Iuliu Maniu, tata meu. Și vine pă-aicia în propagandă cu tata meu și cu Kende. C-o fost în partidul lui Maniu. Da, National Țărănesc.
Și-api domnu ala, Popov, Doamne iartă-i sufletul lui, o fost pretin cu tata meu. O făcut o portă mare aicia în drum, unde îi telefonul ăla, și l-o așteptat, pe Maniu, pe maniști să vie aici, cu politica și o umblat prin sat, prin comune.
Ș-api o trecut acelea. Tata meu săracu, so-mbolnăvit și o murit de aprindere de plămâni, o murit el, în ‘35 o murit. Și-am rămas io cu mama și cu frații mei mici. Eu am fost cel mai mare, când o murit, 12 ani. Cât o trăit tata am trăit bine, c-o fost meseriaș bun. Fierărie făcea. Și-api, am trăit bine, și-o fost bine. Și-api după ce-o murit tata... gata... ni s-o dus binele. N-am mai avut cine lucra, n-am avut nimica. Am trăit cum am putut, ș-api ne-am descurcat cum ne-am descurcat. Și-api, o vinit ungurii aiștea cu Ardealu. Ș-api mama, s-o dus cu pruncii ii, cu cei doi, în România. O fost o lege atuncia, că cine o vrut să meargă o putut mere. N-o fost opriți. Ș-api mama o vorovit cu domnu ăla, cu prietinu tatii. Ăla o fost înainte cu prefectul Clujului, o fost el. Și-o vorovit, cu Popov ala. O vorvit și o spus să margă în România... România fiind Muntenia de astăzi, că Ardealul o fost ocupat de maghiari unguri. Și-api pă mine, mama m-o... am avut căsuță, numa căsuță am avut. Am rămas aicea, io. Și mama, cu pruncii ii, s-o dus că domnu ala o zâs ca să margă că a ave iel grijă de ii. Și s-o dus, la casa lui domnu Popov ăla în București. El, ăla era în parlament. Era om mare. Și api, pă mama me, domnu Popov ala, o dus la fata lui, ca servitoare, pe mama. Și-o avut grijă de ea. Și pă fratele meu aista, pe Gligor, l-o angajat la Malaxa, să să faca meseriaș. No și o învățat școală de electrician, acolo în Malaxa.
E.V.: Malaxa ce-i? Un lichior?
T.B.: Malaxa o fost o întreprindere. Mare, mare o fost în apogeul capitalist. Aia cam în ‘30 și... În ‘47 s-o naționalizat.
Domnu ista, Popov, o fost un fel de șef cu administrația, cu propaganda, cu politica o fost, la Malaxa. [Cântec de cocoș.] Apăi eu am stat aice în ’41. Da cam așe. Și io fiind un pic de meseriaș... Ne-am luat cu Aurelu lu Martin, cu Victor ăla... O fost mecanic, el. Și ne-am luat o batoză de-mblătit, cu Victor. Că Aurel ăla a lui Martin o fost mecanic, el s-o ocupat de tăte mașinile. Am luat mașinuca de-mblătit, cum era atuncea, cu ciur, cu treburi, primitivă. Și am început și am îmblătit în timpul ungurilor, prima dată, prima recoltă a ungurilor. Și am început de-aci din sat, cu îmblătitu, cu treieratu grâului.
Da n-am trecut grâu la oameni, știi, conform legii. Că acolo am avut niște scripte. Că io am fost tânăr, știi, ni nu m-o instruit nime. Și api o vinit din Budapesta, ca să facă control aicea cum să treierează, cum să strânge. Atuncea o fost ordin că cine o avut 10 maji de grâu, l-o confiscat și i-o lăsat o cantitate, de trăit.
Fiul lui T.B.: Ai grijă că te înregistrează tot ce vorbești.
T.B.: D-apăi că nu vorovăsc decât numa ce-o fost. Și-apăi am treierat cum ți-am spus. Și-o vinit control, și s-o dus la pocăitu, acole. Și l-o controlat... I-o găsit mai mult, pocăitu. “De unde ai grâu? Cât ai treierat? Ce ai facut? Cum?” O spus. El o fost primu care o fost controlat. Și no, io nu i-am trecut decât numa pă jumătate. Dacă o avut 10 maji, i-am trecut c-o avut 5. Și tăt așe am făcut până acolo. Și o venit cum ți-am spus... din Budapesta o vinit controle aicia, și m-o luat. O mărs la ista, o mărs la cela, o mărs la cela… "Ce-i în regulă?" Nimica n-o fost în regulă. Io n-am trecut grâu, l-am lăsat la oameni.
Si pocăitu ala m-o spus, n-o mințât. Că era pocăit.
E.V.: S-o temut ca n-ajunge în rai.
T.B.: O vinit îngerii acia, cu păuni mari. Honvezi! Era periculoși, periculoși, erau hapsâni ăia. Și no, o dat de mine că ce-am făcut, n-am înregistrat... O confiscat, o oprit, nu ne-o mai lăsat, pă mine m-o luat... Și m-o luat, frate, și m-o dus. Eu am început a tremura. Io fricos, ce să mă știu face amu, mă? Am stat, n-am putut mere nicări, am fost arestat de ii. Și m-o luat și m-o dus la casa unde o fost notariatu. Și am avut noroc și acolo că o fost un secretar ungur, da bun om, suflet bun. Io copil tânăr de 17 ani, așa am fost. Și m-o luat la mână. No, mi-o luat declarație. Tăt, tăt, tăt. Am iscălit. Ce ți-i că amu ungurii, o avut boală pă mine, mare boala pă mine, să mă persecute, că am fost vinovat de la niște legi, aspre, la ungurii iștia. Și am avut noroc cu primariu, cu Kende ala, c-o fost prieten cu tata, pă timpuri, știi, și m-o scăpat, de nu m-o bătut, nu m-o chinuit, nu m-o arestat. M-o lăsat libăr. Io fricos. Ungurii mă cunoște pe mine... O trecut aiestea, no, bine. Și numa m-am trezit că primesc o citație din Budapesta. Să mă prezânt la tribunalul suprem, sau ce știu cum îi zice c-am uitat. La tribunalul ăla mare din Budapesta, să mă prezânt la proces. Io când am auzât că trebuie să mă duc, să mă prezânt în Budapesta, io m-am temut. Imediat, ce m-am gândit io? Să fug în România, să nu stau aicea. Și-api m-am pregătit cu un văr de-a meu, cu doi veri m-am pregătit. Și-am zâs cătă ei, “Măi, io tre să mă duc în România. Io nu mai stau aicea. Că uită am primit amu ordin să mă duc acolo în Budapesta. Aiștia mă arestează. Sau ce or face cu mine?” “Și-apoi că și io viu cu tine!” Aron, un văr din Măgheruş. Doamne iartă-l! Văru aista a meu, s-o dus la alt văr de-a meu din Miluan. Și l-o adus și o vinit la mine repede. Și ne-am arăduit și frate, și ne-am dus într-o sară. Ne-am dus pă drum, spre Cluj.
*
Și ne-am dus spre Cluj, să trecem p-acolo granița. Pă unde? Nu știu. Numa cum am auzit. Și, m-arădui cu ei și merem, merem, pă jos, să ajungem la Cluj și când am fost pă la valea Sâncraiului încolo, cum meri la Topa, în dealul Topii, vine o mașină de-asta mare. Asta o fost noaptea, la miazănoapte. Îi facem sămn la șofer, și o oprit mașina în loc. Și ni-o luat în spate acolo. “Unde mereți, mă?” “La Cluj.” “Bani aveți?” “Avem.”
Păi ceva leuți am avut în buzunar. Pengo, bani ungurești. Și ne-o dus până în Cluj. Și o fost de la noi, de-aicia, vo 4, 5 persoane care s-o dus în Cluj. N-are rost să-i spun, îi știu cu nume. Și am ajuns în Cluj... Acolo în Cluj, ne dăm jos... I-am dat câte un pengo, atât i-am dat la șoferu ăla.
Amu am întrebat pă unde să merem la Gilău, că acolo o fost, de-ăsta de bătut, haine, știi, de-astea de lână, piuă. Ș-amu ne-am gândit cum să merem și dacă ne prinde cineva ce să zâcem? Să nu ne prindă. Ne-am făcut planul, că merem la Gilău la piuă, c-avem haine acolo. Și ne îndrumează acia pă unde să merem cătă Gilău. No, ieșim și merem cătă Gilău. C-amu ne ferem. Eram tri copii și-și dăde sama oricine că cotam noi ceva, de fugă. Și ieșim din Cluj, și merem pă drumul cela cătră Gilău. Merem, merem, merem.
E.V.: De ce v-ați dus către Gilău?
T.B.: Să trecem granița. Că ne-am informat. P-acolo se pute trece granița, din Cluj. Nu trebuia să mergem prin Turda, că și p-acolo s-a putut.
Și vine on mocan cu căruța cu doi cai, și ne uitam la el. Da ăla, Doamne iartă-l, o fost cu suflet. Și oprește în loc. “Bă, unde mereți?” zâce către noi. “Merem aicea în Gilău”. “După ce mereți aici?” “Păi merem acolo la piuă,” zâc, “să ne luam niște haine de-acolo,” că acuma era Doamne, la sfârșitu lui noiembrie. Ne-am gândit noi, ce să zâcem, dacă ne întâlnim cu miliția... Da zâce ăla cătă noi, “Bă, de ce mințiți?!” [E.V. râde.] “Că nu mințâm.” “Mă, hai suiți în cocie!” No, pi ca noi, dă de ne ie și ne duce la miliție acolo în Gilău și ne arestează. N-am știut noi ce suflet de om îi el. Și ne suim în cocie. Și fricoși și cu voie bună, eram. [E.V. râde. Cocoșul cântă.]
Da zâce el cătă noi, “Mă, spune drept unde mereți.” Amu, n-am avut ce face, i-am spus. “Bă,” zâce, “nu-i nimica, dacă mereți acolo, oi căuta un om să vă treacă.” Auzi, el! Merem și ajungem în Gilau și merem la el acasă. Ave un pic de gospodărie, săracu. “Mă, haidați încoace.” Și ne bagă într-o cocină de oi, el. Și ne încuie acolo. “No,” zâce, “stați aici.” O îngrăditură unde își ține el oile. Da nu puteai ieși de-acolo, că era închisă. Oile era scoasă afară. Numa noaptea le băga în poiecioara ceia. No, socoteala o fost așe, că ne țâne acolo ascunși. Nu vine la noi. “Mă, ce-om face noi?” Da într-on timp vine spre sară. Și el cătă noi, “No, mă,” zâce, “aveți bani?” “Avem,” noi. “Mă, io vă duc la un păcurar, colo în capătul satului, unde stă el,” zâce el, “că acolo-i aproape granița. Și aiesta o mai trecut oameni. Și v-oi duce la ăsta să vă treacă. Da mai stăm un pic.” O vinit să ne spuie.
No, și am iesit de-acolo, că o trebuit să-și bage oile. Și am iesit și am stăt un dărab de vreme. Și am stăt acolo de-o parte. Și vine el și ne duce. Merem așe cum am mere, păstă deal. Și ajungem la o casă acolo, în capătu comunei. O căsuță mică, cu o sângură cameră, o avut păcuraru. Și mă asta o avut numa un cotet, de-o avut un purcel acolo, așe o fost de sărac. Și merem... doi, tri prunci o avut, într-o sângură cameră. Și mere acolo, bate la geam. Zâce nevastă-sa, “Cine-i?” “Tu,” zâce, “io! Unde-i Pătru?” sau nu știu cum i-o zâs. “În sat,” zâce. “Tu,” zâce, “i-am adus aci tri copii.” I-așe o zâs, în veci, n-oi uita. Că eram copii. Io am fost cel mai mare, ceilalți erau mai mici. “No,” zâce, “i-am adus tri copii. Să-i spui, ca să-i treacă granița,” o zâs el cătă ie. “Mă,” zâce ea, “după ce îi faci necaz și zolă?” zâce. “Că vin grănicerii, mai de multe ori,” zâce, “vin aci că văd lompa la noi,” zâce. “Și să uită,” zâce, “și-l faci de minune, și l-a mânca pușcăria.” O zâs nevasta cătă el.
Da noi, acole. Ce-o făcut? Ne-o băgat în casă la ea. În casă erau vreo tri prunci. No amu, femeia n-o avut loc în casă. Ne-o urcat în podu căsii, sus acolo, după ușă ave o scară, că numa o cameră o avut. Ne urcăm acolo, în casa ceia. În pod. Ne bagă în pod. No, în pod acolo, întuneric... Ce să știi tu face. Stăm acolo, fricoși! Nevastă-sa, gata, nu ne-o țânut în casă. Da el vine, să uită pă geam, și ne vede în casă. Și am stăt acolo. Mă, stăm, stăm, stăm. Ei, greu o trecut acolo, jos, culcat, acolo. Noi, cu haine bune. Am ieșit de-acolo. Am ieșit, o venit bărbatu-so... On pic cam afumat, el. “Măi,” zâce, “uită o venit cutare,” zâce, “o adus tri copii să-i treci granița.” “O, fută-l,” așe și așe, zâce, “vre să mă bage la pușcărie?” cătă nevastă-sa, el iară. “Păi, mă,” zâce, “uită aci, i-am băgat în podu căsii,” zâce “Te duci ca să-i treci.” No amu ce să facă? Bine. Și ăla o stăt, o stăt, când îi o dată, stânge becu, lompa, o stânge, să ne coborâm din podu căsii. Ne coborâm jos. După ce ne coborâm. “Măi,” zâce, “voi îmi mâncați mie capu,” el, știi, de frică. Oare așe o fost? Nu știu. Da zâce, “Bă,” zâce, “aveți bani?” “Avem.” “No, îmi dați atâța bani, dacă vreți să vă trec. Dacă nu,” zâce, “ieșâți și vă duceți cu Dumnezo să vă ajute.” O zâs el. No, năcăjâți, noi. Fuiii... năcăjâți, ce să facem? “Avem!” Io am avut cei mai mulți bani. Ieștia ni, o avut puținei. Ne scotem banii, da n-am avut atâta bani cât o vrut el. No amu io, avem, îmbrăcat bine. Avem o haină de piele, avem un pulover de-ăla, făcut, știi, la mașină. Și am zâs cătă el, “Domle, na,” zâc io, “da n-avem mai mult,” am zâs cătă el. Da io am fost cel mai mare, zâc, “îți dau în contul ăla, îți dau puloverul aista, a mieu.” Da era nou, că l-am făcut de Crăciun. Și io zâc, “Ți-l dau p-aista, numa să ne treci.” El era gata să mi-l ieie. Da zâce nevastă-sa, Domne iart-o, “Mă, numa nu-i lua hainele de pă ei, mă. Meri și te locomești cu câți bani au. Că îs săraci, vezi că tăt ți i-o dat cât o avut. Pi dacă n-au mai mult, tu ce vrei? Să iei hainele de pe copiii aiștia?” El n-o zâs nimica.
No, la ora cutare... O avut el semnele lui, când nu umbla grănicerii. Și ne ie, dară, “No, haidați după mine!” Io mă duc după el. Aron după mine. Cela mai micuț, săracu, o fost tăt mai napoi.
Merem după el. Dăi, dăi. Ajungem înt-o tăietură, așe, și o pădurice, așe. Potrivită păduricea. Ajungem în pădurice, ne băgăm acolo. Zâce, “Mă, io vă duc și v-arăt lumina la pichet, în România,” pichetu românilor. “Și, de la rat, de-acole încolo, Dumnezo să v-ajute.”
No. Și auzi dragă! Ne-arată acolo, rampa. Zâce, “Rampa aceia, îi a pichetului, unde mărg... fugătorii,” adică, noi iștia...
E.V.: Emigranți.
T.B.: Ee. “Adică voi,” zâce, “uită pârâu ista mare.” Era un pârâu adânc. “Și acolo jos,” zâce, “este o moară. Moara aia îi îngrădită așe ni.” Ne-o spus el. “Luați-o în stânga, pă lângă pârâu și gard și ajungeți în România,” el. “Da uită,” zâce el, “aicia pârâu-i adânc. Mergeți mai sus și p-acolo treceți pârâu. Și cum treceti pârâu sunteți în România. Acolo nu mai sunt unguri. Ungurii îs pă partea asta a pârâului și dincolo românii, pă ceia parte.”
Va urma

Mulțumesc tuturor celor care m-au ajutat să aduc la bun sfârșit această muncă izvorâtă din dragoste prin voluntariatul lor: lui Radu D. Iepure pentru că a organizat vizitele și a transcris cu trudă materialul sonor, lui Ioan D. Andrei, legătura noastră în sat, lui Larry Levine, Eliott Crown, The Harlem Writers’ Circle, Len Vretholm si Alina Vamanu pentru ajutorul lor în munca migăloasă ce e cerută de un astfel de text.

O versiune audio in limba engleza citita de lennart vretholm e arhivata aici: http://www.blogtalkradio.com/ellaveresshow/2011/04/07/transylvanian-wwii-veteran
si continuarea va fi transmisa la ora 7 p.m., azi joi 25, 2013 aici:http://www.blogtalkradio.com/ellaveresshow/2013/04/25/open-ended-april

Well, here you have it: If you’d like to throw a bit of money my way to keep my endeavors going, and also enable me to spread the money to my various causes, preservation of oral history being one of them, I’d be grateful.