Pages

5/7/11

Interviu cu Giganţii: Mircea Cărtărescu

La sfârșitul lunii aprilie 2011, am participat la deschiderea festivalului Pen World Voices ca pregătire pentru întâlnirea mea cu Mircea Cărtărescu. A fost o seară încântătoare, la Lighthouse de pe cheiul Chelsea. Când am sosit, erau ancorate în micuțul golf câteva vapoare cu pânze , parcă ne găseam cu secole în urmă. Unul dintre vapoare tocmai ieșea din port și suna sirena. Mă așteptam în orice clipă să-l vad pe Johnny Depp legănându-se atârnat de frânghiile catargului, făcându-mi cherchelit cu ochiul. Dar nu a venit, așa că am luat-o înainte prin parcare, depășind coada lungă de spectatori și nu m-am oprit până la locurile rezervate presei. Nu am mai avut de-a face cu lumea presei de multă vreme. În Europa, am lucrat ani lungi ca jurnalistă; am trăit momente de glorie, dar și situații în care m-am văzut nevoită să îmi «ajustez» mesajele mele înalte ca să încapă în numărul de cuvinte alocate și mai ales nu deranjeze sensibilitățile clienților care cumpărau reclame, așa că am hotărâ, că această profesiune nu e visul vieții mele. Totuși, devenind în primăvara aceasta cetățean american, brusc am înșfăcat portavocea libertății cuvântului și am lansat propria emisiune la blogtalkradio.com/ellaveresshow. Deocamdată, văd că ofer serviciile mele oricui vrea să mă publice.

Revenind la seara festivalului, umflată în pene că dețin unul din biletele oferite presei, m-am așezat în primul rând, pregătindu-mă să ascult cuvântări înălțătoare, grandioase despre libertate și tiranie. Pentru mine PEN este pământul sfânt. De la acest podium au cuvântat câștigători ai premiului Nobel, vestiți scriitori din Europa de Est cu nume greu de pronunțat care au lansat discursuri care au zgâlțâit lumea. Ei, nu în seara asta. Ce am văzut eu a fost un fel de open mic luxos. Scriitori din toată lumea au fost puși în avion, serviți cu șampanii și delicatese culinare ca să-i auzim și noi citind fragmente de 10 minute din operele lor având ca temă apa. A fost amuzant, dar nu miraculos.

A doua zi am avut cele 45 de minute promise cu Mircea Cărtărescu. Ca pregătire, am citit prima parte din gigantica carte Orbitor de 1.500 pagini. Am fost încremenită că a făcut așa ceva. Aici tot timpul înghit perdafe că trebuie să scriem scurt și la obiect, acțiune, nimeni nu stă pironit să citească 1.500 de pagini! Lumea mai merge și la serviciu, ce tupeu ai, tu Ella! Dar îngerul meu păzitor mi-a atras atenția că scriitorii americani numiți "fabulatori", precum T. Pynchon, J. McElroy, A. Theroux, D. Wallace, W. Gass, scriu romane imense, de peste 700 de pagini. De exemplu McElroy, cu al său Women and Men, de 1.200 de pagini. Bine, or fi și americanii lungi la vorbă dar lumea nu-i citește nici pe ei in general. Oricum era vorba de mine ce pătimesc eu în America, nu de Mircea Cărtărescu.

Plus că mă mai luptam și cu prejudecățile mele pentru că clicile, coteriile mă dezgustă. Am avut parte de clici la universitate și alte nenumărate ateliere literare, și pentru mine Canonul Literar nu e decât o clică bărbătească gigantică. Și Cărtărescu e parte din Canon. Totuși, părea un om modest, si fiindcă îl cheamă Mircea ca pe frățiorul meu mort, mi-am adunat puterile si mi-am alungat nevrozele și infruntat mispercepțiile mele. Interviul a fost un act transformativ pentru mine. Oricum nu e Cărtărescu facut din zăpadă să se topească la remarcile mele nihiliste. În final cred că am facut o treabă bună întrecându-mă in amabilităţi ca Charlie Rose. Deci:

Ella Veres: Suntem aici la Institutul Cultural Român cu domnul Mircea Cărtărescu. Cum vă simțiți făcând parte din festivalul PEN, alături de atâția scriitori cu prestigiu?

Mircea Cărtărescu: Din câte am înţeles, acest festival este unul dintre cele mai mari din New York şi din Statele Unite ale Americii. Fireşte că am fost impresionat de faptul că am fost invitat să particip şi, mai mult decât atât, că am fost invitat să particip la deschiderea festivalului alături de foarte puţini scriitori, dintre care Salman Rushdie şi Amelie Nothomb, nume foarte cunoscute în lume. Mă simt foarte bine în cadrul acestui festival. Cred că a început foarte bine, cred că este foarte reuşit până acum, are multe tipuri de evenimente, de la lecturi până la workshops, deci totul este foarte deschis şi foarte interesant, aşa încât, ce pot să vă spun este că, pe lângă faptul că mă simt întotdeauna bine în Manhattan de câte ori ajung pe aici şi în Statele Unite în general, mă simt cu deosebire bine în cadrul PEN Word Voices.

E.V.: Exact asta am vrut să vă întreb: cum v-a influențat șederea în America?

M.C.: Eu cunosc America de multă vreme, atât cât poate fi cunoscută de un om care nu trăieşte aici. În 1990 a fost prima mea vizită în America, imediat dupa Revoluţie, în toamna lui ‘90, când am participat la faimosul program pentru scriitori din Iowa City, The International Writers Program, ceea ce mi-a dat mie atunci posibilitatea să stau trei luni în Statele Unite şi să cutreier de fapt această mare planetă, ca să zic aşa, de pe coasta de Est pe Coasta de Vest şi cu o şedere mai substanţială în Midwest. Deci am… I sampled, cum se zice, am testat câte puţin din tot ce are America mai bun. Este o lume foarte diferită de lumea europeană. Îţi trebuie multă empatie ca să ajungi s-o cunoşti şi s-o apreciezi. Este foarte uşor să te repezi să-i găseşti numai părţile negative, dar cred că aceasta nu este o soluţie. Cred că, învăţând să nu reacţionezi imediat, să aştepţi, să nu sari la concluzii, vei ajunge să descoperi o ţară care este fabuloasă în diversitatea şi în complexitatea ei.

E.V.: Ce lucruri negative aţi observat?

M.C.: Ca să fiu sincer, aici în Statele Unite mă intrigă – n-aş spune că mă nemulţumeşte, dar mă intrigă – dorinţa deosebită a oamenilor de a-şi face relaţii sociale. Deci, nevoia fiecărui om de a avea un network social în jurul său care să acţioneze ca un fel de plasă de susţinere. Este un lucru foarte străin logicii vieţii europene. Europenii de obicei blamează acest fapt ca fiind o dovadă de ipocrizie socială, pe când în Statele Unite el este considerat un fapt pozitiv şi dezirabil. Este doar un exemplu, dar pe mine America continuă să mă fascineze si după douăzeci de ani de când am fost pentru prima dată aici.

E.V.: Ce credeţi că face ca opera dumneavoastră să fie îmbrăţişată de atâția oameni în Europa şi, din ce în ce mai mult, şi aici în America?

M.C.: Într-un fel este normal şi legitim ca un autor să îşi dorească să fie citit, perceput de cât mai mulţi oameni, să-şi maximalizeze de fapt influenţa artistică asupra oamenilor. Eu sunt foarte mulţumit că, fără să fac eu însumi eforturi deosebite în această direcţie, mulţi oameni au părut să-şi dorească publicarea cărţilor mele, traducerea lor şi împrăştierea lor în lume, aşa încât astăzi, faptul că volumele mele există în douăzeci de limbi este foarte plăcut pentru mine. Repet că nu am făcut ceva deosebit şi nu am dorit în mod deosebit lucrul acesta, dar faptul că el se întâmplă mă mulţumeşte foarte mult; pentru că oameni de cele mai diverse culturi pot avea acces la lumea mea interioară.

E.V.: Ce anume credeți că a făcut să deveniți vocea generației dumneavoastră, reprezentantul literaturii unei țări?

M.C.: Generaţia mea a fost o generaţie foarte specială, este generaţia anilor ’80, care, în cadrul unui sistem politic îngrozitor, totuşi a beneficiat de un învăţământ serios şi de o viaţă culturală oprimată dar în acelaşi timp foarte riguroasă. Această propensiune către cultura adevarată şi către intelectualitatea adevarată caracterizează generaţia mea. Nu este de loc întâmplător că mai toţi colegii mei de generaţie sunt în acest moment profesori universitari, predau literatură, şi au cei mai mulţi o reputaţie stabilită. Am avut o generaţie foarte-foarte culturală şi eu însumi sunt la fel. Cred că faptul că noi trăim în această mare tradiţie europeană care începe cu Biblia şi cu grecii este lucrul esenţial care ne dă individualitate şi ne caracterizează în lume.

E.V.: Cum vă simțiți de când ați fost transformat într-o icoană culturală?

M.C.: Acest lucru nu mă priveşte pe mine ci pe cei care m-au transformat într-un model cultural. Eu nu mă preocup de acest lucru, eu nu mă consider un star al vieţii culturale româneşti, ci un om care munceşte, un om care încearcă să se depăşească pe sine cu fiecare lucru pe care-l face şi, dacă acest lucru se întâmplă, eu sunt foarte mulţumit. De fapt, aş vrea să fiu important în proprii mei ochi. Acest lucru este singurul lucru care contează pentru mine. Faptul că unii tineri mă consideră un model nu poate decât să mă onoreze.

E.V.: Ce coardă sufletească credeți că atingeți în cititorii dumneavoastră prin scrisul auto-referențial, întors către sine?

M.C.: Oamenii nu pot comunica literal unii cu alţii. Marii filosofi, printre care Ludwig Wittgenstein, au arătat foarte clar acest lucru. Dar pot comunica indirect, pot comunica prin empatie. Această empatie face ca oamenii să poată înţelege ce se petrece în sufletul altora, să poată înţelege indirect durerea altora. Pentru că direct n-o poţi simţi, dar indirect, prin raportul la propriile tale sentimente, o poţi înţelege. Acesta este şi mecanismul care face posibilă înţelegerea între oameni prin artă şi prin literatură. Poţi comunica prin literatură propria ta durere, propria ta suferinţă, propria ta bucurie, propria ta dragoste altor oameni care, la rândul lor, o pot simţi. O pot reconstrui, de fapt, cu materialul amintirilor lor ş.a.m.d. Deci, faptul că, empatic, mulţi oameni din toate culturile şi toate civilizaţiile sunt în stare să înţeleagă ceea ce eu le comunic este un lucru care pe mine mă mulţumeşte foarte mult. Întotdeauna mi-am dorit să fac daruri oamenilor, mai puţin să le pun probleme foarte grele şi greu de rezolvat, cât mai ales pe mine mă interesează partea de frumuseţe şi de bucurie din artă. Şi eu cred că acestea pot fi comunicate prin intermediul scrisului, pe calea aceasta estetică.

E.V.: Ce anume din viața dumneavoastră v-a determinat sa scrieți cele 1.500 de pagini ale cărții Orbitor? Ce credeți că găsește lumea fascinant în opera dumneavoastră și care e povestea care simțiți că a trebuit spusă?

M.C.: Orbitor este o carte pe care eu n-o voi mai repeta niciodată. Este făcută să fie unică, este marea carte a vieţii mele într-un fel; aşa cum, am mai spus-o, o flotă are în centru un portavion uriaş, nu trebuie mai multe. Acest portavion al scrisului meu încearcă să cuprindă în cele 1500 de pagini ale sale, scrise în 15 ani, cam tot ce-am trăit eu, tot ce-am cunoscut, tot ce-am citit, toate lucrurile la care am meditat vreodată. Deci este o carte totală, un roman total, pe care eu l-am construit ca un fluture, având o aripă stângă, un corp şi o aripă dreaptă, pentru că fluturele a fost dintotdeauna imaginea destinului uman: pentru greci, sufletul era reprezentat printr-o femeie (Psyche) cu aripi de fluture. Fluturele, prin faptul că are la începutul vieţii acea metamorfoză, este omidă, se închide în crisalidă şi iese fiinţă înaripată, reprezintă într-un fel proiecţia noastră despre noi înşine: pe pământ suntem fiinţe târâtoare (omizi), apoi ne închidem în crisalida mormântului, pentru ca apoi să speram că vom avea această resurecţie ca fiinţe spirituale, ca fiinţe înaripate, deci destinul fluturelui este cea mai bună metaforă a destinului uman. Pentru mine, terminarea acestei trilogii a insemnat momentul cel mai important, momentul de varf al vietii mele. Nu ştiu ce voi scrie de acum înainte, dar cred că Orbitor va rămâne în centrul scrisului meu.

E.V.: Ce ați dori să facă cititorii dumneavoastră după ce au pus cartea jos? Ce efect v-ar bucura dacă ați afla că are asupra lumii?

M.C.: O carte nu are sens să fie scrisă dacă nu schimbă ceva în cititor. Cititorul este astăzi copleşit de cărţi. Apar atât de multe cărţi, numai în toamnă în Franţa apar peste 600 de romane, într-o singură toamnă în Franţa. Aşa încât este foarte greu ca cititorul să facă o selecţie din ele – pentru că viaţa e scurtă – şi să poată găsi cărţile esenţiale. Eu cred că o carte ar trebui să provoace într-adevăr o schimbare într-un om. Altfel este inutil să o scrii. Oamenii, sigur, sunt dornici să citească şi poveşti, dar în primul rînd sunt dornici să se construiască pe ei înşişi. Reacţiile cititorilor la cărţi pot fi extraordinar de diverse, de la valuri de sinucideri pe care le-a provocatSuferinţele tînărului Werther, cartea lui Goethe, pînă la, ştiu eu, schimbări de ideologie. Eu aş vrea ca cititorul să se simtă îmbogăţit interior prin citirea cărţilor mele, să se simtă deodată o fiinţă mai complicată, mai complexă, cu granulaţia mai fină, aş spune eu.

E.V.: De ce trăiți la București? Ce înseamnă Bucureştiul pentru dumneavoastră? Ați ajuns în final profesor universitar plin? E necesar pentru dumneavoastră să trăiți la București? Și cum vă descurcați? Ce vă ține lipit de glie? Părinții, cercul de prieteni, societatea, simțul datoriei, izvorul scrisului?

M.C.: Faptul că încă trăiesc în Bucureşti, unde m-am născut, şi că probabil nu voi locui niciodată în altă parte ca loc stabil, este oarecum întîmplător. Pentru mine important este să trăiesc acolo unde este familia mea, deci mă simt bine oriunde în lume dacă am familia mea cu mine, care este lucrul cel mai important pentru mine, şi în rest eu pot scrie oriunde, numai să am o uşă închisă în urma mea. Aşa încît probabil că am rămas în Bucureşti în primul rînd pentru că nu am vrut foarte mult să fiu în altă parte, pentru că locul unde stau fizic îmi e destul de indiferent. Din fericire acum locuiesc într-o zonă foarte frumoasă a Bucureştiului, poate cea mai frumoasă parte a Bucureştiului, de fapt în afara Bucureştiului, în pădurea Băneasa, unde de cîţiva ani am pentru prima dată o casă adevărată, o casă cu curte, o casă pe pămînt unde mă simt foarte bine. Nu-mi doresc mai mult şi cred că se poate scrie literatură absolut oriunde în lume, cu minime condiţii de viaţă.

E.V.: Puteți să îmi spuneți mai mult despre profesorat?

M.C.: De asemenea, nu am fost interesat în înaintarea în cariera universitară, nu am făcut niciodată demersuri ca să avansez. Bucuria mea este să am seminarii şi cursuri plăcute cu studenţii şi în rest mă preocupă foarte puţin alte aspecte. E adevărat, am 55 de ani şi încă nu sunt profesor plin, aşa cum sunt practic toţi colegii mei de generaţie. Eu sunt conferenţiar la catedra de Literatură Română şi deocamdată lucrul acesta nu mă deranjează foarte tare. Nu sunt un om care să-şi dorească să ajungă neapărat în vârf.

E.V.: Aţi spus la un moment dat: „ În lumea literară ţi se iartă orice, însă nu şi acest dar otrăvit care este succesul. Am înţeles repede asta şi nu mi-am făcut iluzii.” Simțiți încă astfel?

M.C.: Succesul este într-adevăr un dar otrăvit din multe puncte de vedere. În primul rând pentru că-ţi creează adversari, cel puţin într-o ţară resentimentară aşa cum este România şi în al doilea rând pentru că-ţi poate da sentimentul că de fapt meriţi acest succes, ceea ce este un lucru deosebit de distrugător pentru minte şi suflet, pentru că succesul nu este niciodată meritat cu adevărat. Succesul este o iluzie sau, cum spunea Eminescu, „Gloria e-o-nchipuire ce o mie de neghiobi idolului lor închină”. Deci eu cred că adevăratul succes este atunci când îţi dai seama că ai scris o pagină bună, adică atunci când poţi creşte în proprii tăi ochi. În rest, mie mi se pare de prost gust să te preocupe această latură din păcate inevitabilă de la un punct încolo a carierei tale artistice.

E.V.: Aţi mai spus şi că „astăzi mă gândesc că aş mai fi copilărit puţin”. Ați putea elabora?

M.C.: Nu ştiu în ce context am spus asta. De obicei, când românii spun „mai copilăresc puţin”, este în contextul întrebării dacă nu vrei să te căsătoreşti sau dacă nu vrei să-ţi întemeiezi o familie. Deci, eu zic că întrebarea asta se poate lega de o anumită lejeritate a vieţii pe care o ai în copilărie şi adolescenţă, atunci când nu eşti încă format - de fapt deformat - de viaţă. Eu cred că copiii, şi mai ales adolescenţii, trăiesc un fel de moment de levitaţie, un moment magic al vieţii pe care nu-l mai reîntâlneşti după aceea, când de fapt simţi că o poţi lua pe oricare dintre drumuri, că toate drumurile îţi sunt deschise. Pe când, încetul cu încetul, înaintând în viaţă, de fapt drumurile se pietrifică şi în urmă şi înaintea ta şi nu mai poţi alege decât o singură direcţie care te duce într-un singur loc. De asta eu am regretat întotdeauna pierderea inevitabilă a acestui paradis care este copilăria şi tot din acest motiv am scris mult despre copii şi adolescenţi, pentru că doar ei mi se par fiinţe cu adevărat interesante. Pe mine adulţii nu mă mai interesează la fel de mult, chiar şi acuma.

E.V.: În ciuda faptului că scrisul dumneavoastră este profund personal, activați și ca persoană publică. De pildă, ați luat poziție în privința situației populației roma, în privința Holocaustului. Ce v-a îndemnat să vă spuneți cuvântul cu privire la aceste teme?

M.C.: În primul rând eu nu sunt un ideolog, nici măcar nu mă numesc pe mine însumi un intelectual, ci doar un artist. Eu sunt om care are reacţii emoţionale şi reacţii etice în primul rând împotriva a ce se întâmplă rău în lume. Eu nu văd lucrurile sub aspectul lor imediat politic sau ideologic, ci le văd ca o reacţie umană la rău. Şi mie mi se pare că există foarte mult rău în lume şi că orice om, nu doar un artist sau doar o celebritate, cred că orice om are datoria să reacţioneze la răul pe care îl vede în jurul său. Aşa încât situaţia aceasta tragică şi fără ieşire a populaţiei Roma, nu doar în România ci peste tot în Europa şi în lume, mi-a atras imediat atenţia. Pentru că m-am născut în cartierul Colentina şi am fost profesor de şcoală generală în Colentina, unde am avut nenumăraţi elevi din această etnie. Faptul că în continuare m-am intersectat cu o mulţime de astfel de oameni care, din capul locului, nu au nici o şansă, chiar dacă sunt oameni străluciţi, ei vor purta întotdeauna, într-o lume şovină, crucea aceasta a apartenenţei lor etnice. Faptul că lor încă din copilărie nu li se oferă şansa unui învăţământ corect alături de copii ai etniei majoritare, faptul că de-a lungul întregii vieţi, ei sunt priviţi ca persoane nepurtătoare de civilizaţie, pe mine mă indignează. Şi această indignare este motorul, această tristeţe pentru soarta unor oameni care merită ceva mai bun este motorul reacţiilor mele din articolele mele politice. Ele nu ţin de judecăţi politice, sociale, sau de altori ideologice în general. Este o reacţie la rău, ca şi în cazul populaţiei evreieşti de peste tot în lume ş.a.m.d.

E.V.: Credeți că scrisul dumneavoastră plini de imagini, modul în care puneți corpul sub microscop etc., e influențat de jocuri electronice ori de filmele cu efecte speciale?

M.C.: Eu scriu literatură de treizeci de ani, deci influențele nu pot fi aceleași pe toată perioada asta. Acum treizeci de ani, nici măcar nu existau jocuri video, sau influența internetului, sau a computerelor. Nu, sursele mele principale de inspirație au fost surse literare, cum este și cazul, și anume am fost întotdeauna, mai ales în versurile mele de la început… au fost surse europene în primul rând, adică sursele avagardismului și suprarealismului european, apoi sursele modernismului european, francez, german și românesc, firește. Apoi, în jurul anilor 80, toată generația mea a descoperit literatura americană, poezia americană, poezia care se făcea în San Francisco în anii 50 și 60, adică poezia beat, Alan Ginsberg, Ferlinghetti, prozatorii, gen Kerouac sau Burroughs și ei ne-au influențat extraordinar de puternic. Am început să facem o literatură mult mai rapidă și mai imediată, mai orală, mai deschisă și așa mai departe. Pentru ca, în cele din urmă, acest gen de literatură să înceapă să mă obosească puțin. După ce am scris șapte cărți de poezie, am simțit că e suficient, că nu are sens să continuu și am trecut la alte experiențe, din alte zone, încercând să mă extind la propriu și la figurat. Adică am început să scriu din ce în ce mai mult, pe spații din ce în ce mai vaste, așa încât ultimul meu volum de versuri a fost -- și poate că este cartea mea cea mai bună -- Levantul se numește, este un poem epic de 200 de pagini, care este o experiență balcanică și o comedie a literaturii. În acest poem, se amestecă toate stilurile literaturii române, poeziei românești, începând din secolul 18 până în prezent. Este o carte influențată în structura ei de căutările lui James Joyce. Iar apoi am trecut cu desăvârșire la proză. De douăzeci de ani n-am mai scris nici un poem, ci am început să scriu proză și această direcție m-a satisfăcut extraordinar de tare. Prima mea carte a fost Nostalgia, care este o carte de pură ficțiune și, aș spune eu, pură imaginație, pentru ca apoi să scriu un roman psihanalitic, de psihologie abisală, mai bine zis, Travesti și, în cele din urmă, să mă apuc de această uriașă carte care mi-a luat 15 ani din viață și care este un roman, așa cum spuneam, într-adevăr influențat, nu atât de lumea mediatică din jur, cât de anumite teorii matematice, logice și filosofice în același timp cu care eu am venit în contact și anume această lume a ecuațiilor nelineare cum se numesc ele, adică teoria haosului, teoria catastrofelor, teoria fractalilor, în primul rând. Aș putea numi romanul Orbitor un roman fractalic, sau un roman holografic, în care fiecare parte reflectă, de fapt, întregul. Jocurile video pe care le menționați și lumea virtuală, World Live 2, de pildă, și alte manifestări, ca de pildă rețelele de socializare, gen, știu eu, Facebook, m-au influențat în scrierile mele mai recente, de pildă într-o carte care se numește Enciclopedia Zmeilor, o pseudo-carte pentru copii, care este de fapt construită ca un joc video. Acolo este chiar o influență directă. Și apoi, în alte cărți ale mele, ca volumele de povestiri De ce iubim femeile? și Frumoasele străine, care sunt printre ultimele scrieri ale mele. Într-adevăr, acolo se simte influența “bravei lumi noi” în care cu toții, vrând nevrând, ne-am scufundat în ultimul timp. Cât despre relația mea cu computerul, ea este o relație dragoste-ură. Sunt un mare amator de gadget-uri electronice. Întotdeauna vreau să le am pe ultímele, așa încât am și I-phone, am și I-pad și așa mai departe și le folosesc din plin. Profit de toate posibilitățile pe care ele le deschid. Sunt lucruri magice, sunt portaluri magice, care te și ajută și te și fură în același timp. Deci asta este ambivalența acestor medii – ele sunt minunate ca experiență virtuală, ca experiență… ca surfing pe care îl faci pe toate mediile deodată, dar în același timp, dacă nu ai tu o structură interioară deja formată, ele te pot fura cu desăvârșire. Și, din păcate, acesta este cazul foarte multor tineri din ziua de astăzi, care nu mai apucă să se formeze cu adevărat, să devină cu adevărat niște personalități, pentru că fug în toate direcțiile pe aceste medii, ceea ce, după părerea mea, are o influență total negativă asupra lor.

E.V.: În Orbitor, juxtapuneți romantismul, suprarealismul, realismul magic, hiperrealismul cu o redare de tip realist a vieții oamenilor simpli în timpul comunismului. Cumva mi s-a părut evident că faceți parte dintr-o tradiție a scrisului românesc, că sunteți purtat pe umeri de strămoși. Străbat opera dumneavoastră ecouri din Eugen Barbu, Marin Preda, dar și din Eminescu șiTudor Arghezi, cel ce s-a preocupat de frumusețea urâtului, de maladiile trupului…

M.C.: Există o linie în proza românească, extrem de interesantă, care pornește, într-adevăr, în primul rând de la Eminescu și care este această linie a prozei fantastice. Eu cred că, în termeni foarte generali, cel mai puternic mă înscriu în această linie cu multe dintre cărțile mele, linie care, după ce explodează în proza lui Eminescu, în Sărmanul Dionis sau în Avatarii Faraonului Tla, în scrierile lui faimoase, continuă foarte puternic prin proza fantastică a lui Mircea Eliade, apoi prin Vasile Voiculescu, apoi prin câțiva scriitori de după război, din perioada comunistă, cum ar fi Ștefan Bănulescu. Eu cred că fundamental scrierile mele merg pe această linie foarte imaginativă, care la un moment dat se împletește și cu o linie balcanică. L-ați menționat pe Eugen Barbu ca scriitor. Deci se împletește și cu această linie balcanică și aș spune că dă niște roade stranii, mai puțin obișnuite în lume, asemănătoare cu realismul magic sud-american dar nu același lucru. De asemenea, asemănătoare cu postmodernismul american, asemănătoare cu noul roman francez și totuși, într-un fel, independentă față de aceasta. E vorba despre acest univers magic balcanic care transpare și în fílmele lui Kusturica, și în fílmele lui Bregovic, și în noul val al cinematografiei românești, și în proza gen Dicționarul kazarilor al lui Milorad Pavic etc. Dincolo de toate aceste linii de influență, eu cred că cartea mea aduce ceva original în sensul că ea este extraordinar de scufundată în lumea interioară. Este de o subiectivitate extremă care, după părerea mea, de foarte puține ori a fost atinsă de la Marcel Proust încoace, Proust fiind, alături de Kafka, cele mai mari modele ale mele în proză. Deci eu cred că am încercat – și poate în câteva pagini privilegiate am reușit – să cobor mai adânc în mine decât au coborât în general scriitorii în ei înșiși. Și cred că am scos de acolo, din anumite încăperi obscure ale minții mele, câteva flori de mină, cele care trăiesc în obscuritate și uneori sunt scoase la suprafață. Și cred că acele pagini care le cuprind sunt printre cele mai reușite pagini scrise de mine.

E.V.: Vorbind despre stil, mă gândeam că al dumneavoastră e baroc, înflorat. Avem de-a face cu suprapuneri de straturi, cu narațiuni întrerupând alte narațiuni, alunecăm prin diverse niveluri temporale ori regnuri, precum cel animal, cel vegetal. Ce anume vă face să lucrați în felul acesta? Mi-a amintit mult de programul Adobe Photoshop, cu stratificările sale…

M.C.: Da, diferența dintre cum lucrează Adobe Photoshop și cum lucrez eu este că eu niciodată nu fac overwriting. Deci, cărțile mele sunt curate, eu scriu de mână, manuscrisele mele sunt curate… rareori șterg un cuvânt pe o pagină, așa încât mă bazez foarte mult pe acest dicteu interior, pe această stare de auto-hipnoză, aș spune, în care lucrez și în care e ca și când eu aș… de fapt aș șterge cu o lamă un strat de deasupra scrisului propriu-zis, ca și când aș dezgropa un scris care există dinainte. Foarte rar mi s-a întâmplat să șterg o pagină întreagă… cred că o dată sau de două ori în toată această trilogie. În general, scrisul meu este… pe cât pare de elaborat, pe atât este de spontan. Și acuma doamna îmi face semn că așteaptă și alții la rând, ceea ce e neplăcut, dar asta e situația.

E.V.: Asta e, am stat și eu la rând destul, să știți, că domnul de la Vocea Americii s-a întins, mai am două întrebări de pusPoate faceți conferința de presă data viitoare.

M.C.: OK…

E.V.: De ce New Orleans? Desigur știu că ați vizitat orașul, că sunteți prieten cu domnul Andrei Codrescu, dar de ce New Orleans? Ori e doar un spațiu al imaginației dumneavoastră?

M.C.: Trilogia Orbitor, care este formată ca un fluture, are și acei ochi care se află pe aripile fluturilor și eu m-am gândit să fac acești ochi de păun într-un fel sub formă de orașe. Deci, în fiecare din cele trei părți, m-am concentrat asupra unui singur oraș, oraș care este un oraș magic, nu un oraș neapărat descris realist… așa încât, în primul volum, orașul pe care m-am concentrate este New Orleans, în al doilea este Amsterdam și în al treilea este Bellagio din nordul Italiei. Toate aceste trei orașe sunt ca niște pietre scumpe încrustate în cartea mea. New Orleans pentru că, într-adevăr, am stat o săptămână în New Orleans alături de Andrei Codrescu, o săptămână absolut nebună și barocă, cum spuneți dumneavoastră și am ajuns să simt, într-un fel, esența fantasmagorică a acestui oraș, tot ce ține de nebunia sa, de măștile de la Mardi Gras, de strada pe care se află toate… da, Bourbon Street, mi se pare că se numește… pe care se află toate localurile cu muzică și bucătărie cajun… și toate aceste… tot acest amalgam absolut straniu, care m-a fascinat din prima clipă. Însă nu este decât un exemplu, pentru că Amsterdam-ul de asemenea, unde am stat doi ani de zile, apare foarte puternic în al doilea volum, aș spune eu mai puternic decât apare New Orleans în primul și apoi totul culminează cu Bellagio, care este o explozie de fantastic.

E.V.: Ca să încheiem, uneori romanul pare autobiografic, vorbind despre trecutul părinților și al dumneavoastră; așadar, mă întrebam, “E oare Mircea fluturele?” Iar anumite detalii, precum femeia din lift care, asemenea Mariei, rămâne grea cu un pilot american – un fel de Zburător – ori exodul sătenilor drogați cu semințe de mac… nemaivorbind de faptul că volumul în sine e o carte groasă, toate acestea mă trimit cu gândul la Biblie. De curând, ați menționat în presă că ați recitit Biblia… Așadar, este romanul dumneavoastră o nouă Biblie? Sunteți un apostol al secolului 21, într-un fel? Spuneați că scrisul vă vine sub forma unui dicteu automat. Pare similar cu legendele despre cum a scris Kerouac al său Pe drum

M.C.: Eu cred că orice scriitor serios are datoria să scrie propria sa scriptură, într-un fel, adică să exprime propriul său adevăr despre lume... așa cum au făcut-o apostolii care au scris Scripturile, fiecare având punctul său de vedere asupra a ce este important în lume. Eu cred că această latură mistică și religioasă trebuie să fie reprezentată la un moment dat într-o scriere a unui scriitor care vrea într-adevăr să facă ceva în această lume, nu doar să spună povești. Deci eu cred că metafizicul, misticul, religiosul până la urmă trebuie să fie ultimul strat din cele de care ați vorbit dumneavoastră și fără de care, după părerea mea, nici lumea noastră și nici lumea de grad secund a cărților și a operelor artistice nu este completă.

E.V.: S-ar putea zice că neputând să călătoriți în afara țării, fiind un prizonier al realității crunte de atunci, obișnuiați să visați cu ochii deschiși? Din moment ce nu puteați cuceri lumea fizic, v-ați pornit s-o cuceriți prin cuvinte hipnotice?

M.C.: Până la treizeci și patru de ani nu am plecat din România, nici n-am avut pașaport măcar, dar nu mi-a păsat foarte tare de asta pentru că lumea mea este una interioară. Eu câștig la fel de mult stând pe loc ca și călătorind, așa cum spunea și Lao Tze. Cu cât călătorești mai mult, spunea el, cu atât știi mai puțin. De fapt, voiajul meu adevărat este în jurul minții mele și el mă mulțumește deplin. Faptul că am reușit și să călătoresc în sensul fizic al cuvântului, după revoluția română, este un mare câștig, totuși, pentru mine, pentru că orice călătorie înseamnă de asemenea și o extindere a spațiului mental.

E.V.: Mulțumesc.

Mulțumirile mele lui Mark Schiwmmer care a găsit o strategie să mă călăuzească departe de temerile și amintirile rele din vremea comunismului care au ieșit la iveală înaintea interviului. De asemenea lui Alina Vatamanu pentru că a transcris interviul și s-a zbătut cu enervantele diacritice.
 
05.07.2011

Well, here you have it: If you’d like to throw a bit of money my way to keep my endeavors going, and also enable me to spread the money to my various causes, witnessing democracy, and engineering social change thru art being one of them, I’d be grateful.

No comments:

Post a Comment