Zgâindu-mă la pereţii lui Perjovschi

Caniculă. La o terasă dosnică câteva mese ocupate de tineri. Doi băieţi povestesc în franceză. O fată citeşte cufundată. În surdină şansonete cu acordeoane. Nu e un scaun liber. Fac poze la ‘Pereţii lui Perjovski’, mai precis conversaţia artistică pe care o au plasticianul Dan Perjovschi şi Emil Cioran, afişată pe pereţi la Institutul Francez din Bucureşti, zicându-mi că mă voi zgâi la pereţii lui Perjovski acasă, pe răcoare, pe laptop. E ciudat pentru că eu numai primăvara asta l-am văzut pe Emil Cioran într-un film la New York şi mi-a fost foarte simpatic. Am râs mult şi uite că de vreo trei săptămâni de când sunt în Bucureşti, am cumpărat cărticelele lui de la anticariat. Şi m-am învrednicit şi am citit una, Istorie şi utopie. Am râs de ce aiureli zicea el foarte convins acum patruzeci de ani de invincibila Rusie şi a ei hegemonie. Îmi închipuiam cum stă dânsul la o bere şi diatribează şi cugetă toată noaptea până îl lasă lat pe interlocutor. Filozof insomniac.

Ei şi acum iaca mă zgâiesc la pereţii cu Cioran. Mă uit ce mă uit la aforisme, Ciorani şi omuleţii Perjovski, dar creierul îmi curge prin urechi, de căldură. Migrez înăuntru, sofale şi fotolii, toate goale, că lumea e la mare, în străinătăţuri, numai eu mi-am găsit să vin în Bucureşti în loc să merg, domnule, să lenevesc şi eu la ocean, la Cape Cod cu Rosemary, ori la ţară în Vermont la ferma cu cai şi grădina cu flori îmbătătoare a Sonyei.

Stau. Citesc interviuri cu Perjovski. După şapte pagini îndesate, gata, îs stoarsă, mai sunt încă cincisprezece. Şi mâine e o zi. Tre’ să intervievez lumea, să fac un portret colectiv de omuleţi de Bucureşti. De ce? Pentru că nu înţeleg. Ce nu înţelegi? Ce se întâmplă. Ce s-a întâmplat. Ce nu se întâmplă şi de ce nu se întâmplă. Pentru că poate am greşit că am plecat peste mări şi ţări. Uite, vezi şi tu că îi intervievez numai pe cei care au rămas bătuţi în cuie, au rămas aici. De ce au rămas? Îs proşti? Îs pămpălăi? Îs sacrificaţii mei? Cu ce am greşit? Îs ranchiunoasă? Probabil, da’ am de ce. Nu dau detalii azi.

Ieri nu mai puteam. Pai uite, mă duc la piaţă. Iau piersici. Le aleg. Cinci. Mă gîndeam să iau trei, dar în final am ales cinci. Le pune în plasă. Le cântăreşte. Plătesc. Merg la altă tarabă să iau morcovi. Ţipă băiatul că nu-s pe alese. Cum nu-s pe alese? La banii ăştia, se răţoie. Uite ce-i, or fi morcovii numai 1.50 kilu’, dar eu îţi dau banii mei, munca mea, şi ca atare cumpăr ce vreau. Nu, se răţoie, e marfa mea şi o vând cum vreau, şi-mi trânteşte morcovii schilozi, parcă sunt trupuri cu pielea de oameni trecuţi prin incendii. Am obosit. Plătesc, plec. Mă duc la florăreasă. Un crin e cinci lei. Insistă să-mi vândă cinci fire pentru douăzeci. Nu am nevoie mulţumesc, o tijă e destul. Are şase boboci, eu stau în Bucureşti încă şase zile, vreau să mă uit adânc într-o floare deschisă proaspăt în fiecare dimineaţă, miracol divin, în loc de rugăciune. Îi dau banii. Se uită urât la mine florăreasa. Nu vă bucuraţi că am cumpărat de la dumneavoastră? O întreb uimită. Îşi socoate banii. Îs uimită că la noi la aprozar în East Harlem tanti coreanca îmi mulţumeşte frumos când cumpăr zarzavat de la dânsa. De fiecare dată îmi mulţumeşte. Florăreasa mârâie. Am cumpărat de la o căţea turbată.

Câini comunitari stau tologiţi la soare pe trotuar. Sunt blajini comparaţi cu muierea asta.

Intru în bloc deodată cu o gospodină cu sacoşe. Intrăm în lift. Apasă pe etajul doi. Când ajungem, deschid uşa. Încă nu am ajuns chiar de tot, văd fâşia de ciment dintre etaje. Cucoana ţipă la mine, de ce nu am aşteptat să ajungem. Mă trag în colţ, asta e capabilă să-mi dea cu sacoşele în cap. Să vă ia naiba cu liftul ăsta hodorog cu tot. De unde să ştiu eu care huruit e cel care semnalează că am ajuns într-adevăr. Apasă pe trei, ajungem la trei, se coboară ofuscată, apăs pe doi, cobor la doi, vine şi ea tropăind în jos pe scări şi se uită duşmănos. Ce i-am făcut, nu ştiu. Fug si mă baricadez în apartament, încui de două ori cu cheia. Deschid pungile să spăl piersicile. Sunt şapte. Cinci alesele mele şi două putreziciuni de la el. Când le-o fi adăugat? Mi-i scârbă. Aşa ceva nici nu le-ar trece prin minte în New York. Să-şi bată joc de banii mei munciţi. Oare banii lor aici nu-s munciţi cinstit? Ce se întâmplă cu oamenii ăştia? Ăştia nu sunt Ceauşescu, nu sunt dictatori, nu sunt tirani, ăştia sunt asupriţii, şi uite ce scârbe. Mă duc să-mi scot o geacă de piele de la curăţătoria eco. M-a costat cât o jumate de drum până în Ardeal. Da’ trebuia curăţat jegul istoric. Nu dau detalii azi. Mă uit la guler, e curat, frumos. Mulţumesc, plec. În parc, sub un copac scund, un lungan defechează. Întâi mi se pare că nu văd bine. Mă uit pe furiş: o sticlă de doi litri de Cola dreaptă lângă trunchiul copacului. Un om tânăr gugu cu pantaloni pe vine, defechează. Ziua în amiaza mare. La doi metri de veceul public. În parc. Îi văd, cum se ridică, îi văd punga testicolelor atârnând. Nu, nu visez. Domnul se cacă pe pajişte ziua în amiaza mare. Domnul e un fiu al naturii, eu sunt o prissy, domnul se cacă.

Dintr-odată toţi cârnaţii de pe stradă nu mai par a fi de câini comunitari. Am visat o tenie cu cap negru, un mormoloc de tenie, un spirochete, că plonja şi mă ataca. M-am trezit alarmată.

Ajung acasă, despachetez geaca. Manşetele şi buzunarele sunt cum le-am dus, lucesc de jeg negru. Paştele mă-sii de curăţătorie eco. Neruşinaţi. O căruţă de bani şi tot te fură.

Admir inventivitatea, ingenuitatea, dar îmi vine să vomit când se manifestă puturoasă.

Seara, în spatele blocului, se aude tropot molcom de cal trăgând o căruţă cu roţi de cauciuc. Oare unde se duc oamenii ăştia? Căruţa se îndepărtează pe aleea sufocată de maşini. Oare îi dă fân calului într-un garaj? În noapte, trecătorii întârziaţi sunt asaltaţi de hămăitul înverşunat al câinilor comunitari.

Care e magia acestui loc? De ce cârtesc eu? De ce nu scutur de pe mine micile iritaţii ale vieţii, aşa cum câinele de la colţ îşi scutura azi purecii? De ce?

Aş vrea un perete de omuleţi cu poveştile oamenilor de aici, aş vrea.

Cu tânăra care ştie că nu poate să termine ce începe, dar face fapte bune la întâmplare, ia cu maşina femei întârziate din staţia de autobuz.

Cu copila care are coşmaruri că îi cad dinţii din gură şi căţei ce sar de la balcon, dar a strâns 200,000 de voluntari din toată ţara să cureţe spaţiile extravilane, că dacă Estonia poate să se pună pe curăţenie, România de ce să nu poată, şi s-a dus cu alţi voluntari şi au pus mormane de gunoaie în saci de plastic, şi seara a plâns disperată că efortul lor nu înseamnă nimic, nimic.

Cu arhitectul care se bate cu morile de vânt să salveze şaizeci de biserici de lemn în ruină. Îl întreb de ce îi zice Bucureştiului micul Paris că nu înţeleg, nu arată deloc aşa Parisul. Îmi zice că e o tâmpenie. Precum Palatul Poporului prea lăudatul e un gunoi. Sunt întru totul de acord.

Cu restauratorul de fresce care îmi povesteşte cum a venit o macara cu o bilă de metal şi a dărâmat turla bisericii Văcăreşti. Ziua şi turla. Precum un şantajist trimite câte un deget tăiat în plic să arate că nu glumeşte, îţi va omorî copilul, aşa dărâmau ei turla bisericii. Nu glumim, demolăm, sistematizăm. Şi bietele fresce de la Văcăreşti se plimbă dintr-un depozit în altul de treizeci de ani deja. Îmi spune că a lua picturile murale de pe zidul bisericii e ca şi cum ai beli un om. Pentru ca pielea-frescă să supravieţuiască trebuie să fie imediat grefată pe un zid.

Oare asta s-a întâmplat cu mine când am plecat peste mări şi ţări, cumva?

Cu întemniţatul politic îmbătrânit care e prizonierul memoriei, zi de zi trebuie să depună mărturie până la ultima suflare, să spună din nou povestea pulpelor tăiate de stuful Deltei, povestea umilinţelor, în loc de cuminecătură erau forţaţi să mănânce fecale, povestea bătăilor, trădărilor, arestărilor. Şi mai umilitoare decât toată încarcerarea e nerecunoştinţa zilei de azi. Uitarea. Desuet. Pe strada oraşului său, în Parlament sunt cei care l-au torturat. Umblă, mănâncă, vorbesc, se îmbogăţesc.

America nu ştie. America să ştie, poate să-i spun eu Americii, să-i spun.

Da’ ce să spun eu Americii? Vai de zilele mele, şi-ale ei, Americă.

Cântă muzica paseistă franţuzească. Omuleţii lui Perjovski stau cuminţi pe perete. Eu mă duc să intervievez pe omul care a fugit din ţară cu Nadia Comăneci. A scris şi el o cărţulie după douăzeci de ani, revoltat de un articol denaturat din ziar.

Bucureşti, 13 iulie, 2011

Well, here you have it: If you’d like to throw a bit of money my way to keep my endeavors going, and also enable me to spread the money to my various causes, witnessing democracy, and engineering social change thru art being one of them, I’d be grateful.