Poate așa o să reuşesc să-l înmormîntez pe veci.
Am crescut într-un orășel prăfuit din Ardeal. Tata era un om muncitor, dar și un băutor înrăit. Mama, o femeie la fel de muncitoare, nu a divorţat, spunînd că cei patru copii au nevoie de un tată, și de altfel unde să meargă ea, şi ce rost ar avea, cînd, în general, toţi bărbaţii sunt de rahat. Am crescut scufundată în romane. Cînd drama de familie era în toi şi tigăile zburau deasupra capului meu, eu citeam Dickens.
Imaginarul era mai uşor.
În timpul adolescenţei, a devenit evident că eu sunt un sufleţel de artist și că oraşul nostru era prea mic pentru aspiraţiile mele.
Prima mea creaţie de modă a fost o pereche de blugi pe care i-am transformat într-o rochie. Am desfăcut cracii, apoi am cusut marginile împreună ca o rochie, și un braţ ieşea prin fanta de la fermoar, iar celălalt prin linia feselor descusută. M-am asortat cu ochelari de soare rotunzi cu lentile negre și saboţi zgomotoşi, tot negri. Astfel împopoțonată, am purces înspre centru. Cînd mama mea dragă a trecut pe lîngă mine, se întorcea de la birou, cărînd pungile de cumpărături zilnice, nu m-a recunoscut pe moment, deşi eu am crezut că s-a făcut că nu mă cunoaşte, că-i era ruşine cu mine. Dar când m-am întors acasă am primit perdaful obişnuit, cum că ce vor spune vecinii.
Mama a fost totdeauna de părere că femeile care se rujează sunt curve. Mda. Şi o femeie trebuie să se mărite fată mare! Sora mea mai mică a înghiţit un flacon de medicamente cînd primul ei prieten a părăsit-o. Săraca a încercat să se sinucidă pe motiv că era dezonorată, deoarece nu mai era virgină. Mda.
Oricum, am fost o elevă bună, matematica a fost punctul meu forte, dar iubeam şi dansul. Am avut o discotecă în oraş, nu, două,la Casa de Cultură a Sindicatelor și Clubul Tineretului, și dansam pînăne dădeau afară, pe la doişpe noaptea. Asta o enerva pe mama la culme, astfel că într-o noapte tatal meu fiind turmentat mi-a dat o bătaie bună cu cureaua de la pantaloni, vai și-amar ce cataramă avea! Mama l-a întărtat convinsă că aș fi aparţinut unui cult religios, care avea întâlniri secrete nocturne! Ce discotecă! Și vor fii consecinţe amare la serviciu! Asta se petrecea în zilele comunismului ateu turbat, înainte de '89, cînd te pîrau dacă mergeai la biserică,nu ca acuma cînd la fiecare colţ de stradă au construit catedrale cu megafoane.
După mai multe păţanii de astea, și tentative eșuate de părăsire a cuibului de familie iubitor, m-am măritat cu un tip care absolvise liceul, eu mai aveam încă un an, și m-am mutat la el. Mamă, ce tămbălău a ieșit! Nu m-am comportat conform Codului principiilor, normelor, eticii și echităţii socialiste a Omului Nou al Epocii de Aur. Am fost mutată automat la seral de către conducerea liceului, și în loc de un an, am avut de tras doi pînă la absolvire. N-am înţeles nici pînă azi de ce era obligatorie trecerea la seral pentru fete? Nu am fost însărcinată, și chiar dacă aș fi fost, ce fel de lege pedepsitoare era asta?! Aici fetele tinere cu copii merg la liceu la zi şi şcoala are şi creşă, ca să poată studia.
Oricum, după absolvire m-am dus să iau examenul de admitere la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din preaiubita noastră capitală, București. Erau 4 locuri pe an la fete, sau 6, nu mai îmi aduc aminte exact, și erau mereu peste 1.000 de candidaţi. Să nu mai vorbim că cele mai multe din nenorocitele de 4 locuri erau luate de copii de actori și regizori, și se zvonea de odraslele şefilor de partid.
Nu contează, m-am dus, am picat, m-am întors la închisoarea orășelului meu. Nu pentru mult timp. Mi-am dat seama că dacă vrei să faci parte din lumea artei, atunci te duci acolo unde se face artă, clar cănu în orașul meu, care nu avea teatru, doar două cinematografe amărîte. Plus am citit în revista Cinema un interviu dat de o vedetă care se născuse într-un oraș din judeţul vecin, și el ne îndemna: "Lăsaţi tinerii care au aspiraţii actoriceşti să vină la mine!"
Aşa că l-am luat în serios: cu siguranţă mă va înţelege!
Deci, într-o bună zi i-am spus soţului meu că e timpul să mergem în capitală. El tot amâna, așa că m-am suit în tren singură,sperînd că vine și el pe urmă. Da’ de unde. M-am cazat la un hotel ieftin și am început să merg la teatru, încercînd să dau de vedeta de cinema, ca să-i cer ajutorul, având nevoie de lecţii de actorie. Am aflat la ce teatru lucra și într-o zi l-am aşteptat la intrarea actorilor, să iasă de la repetiţie.
Cînd cineva care arăta vag ca el, cel de pe ecranul de argint, a ieșit din teatru. Era un sfrijit, cu haine murdare și părul unsuros, năclăit, dar l-am chemat pe nume, și el s-a întors, aşa că i-am spus problema mea. Mi-a răspuns foarte bine, își va da seama repede după o scurtăexaminare dacă am talent pentru că îi place cum arăt și vrea să se culce cu mine. Am fost uluită. Am bălmăjit cum că iubeam pe altcineva, dar i-am dat numărul de telefon de la hotel. M-a sunat dimineaţa următoare întrebîndu-mă ce voiam de fapt de la el. Am repetat: caut un meditator pentru actorie, nu sunt sigură dacă am talent din moment ce am picat la examen.
A zis să revin a doua zi după repetiţie.
Am numărat orele. Destinul meu urma să fie decis în curând.
Între timp, banii mi se terminau, trebuia săînchiriez o cameră, aşa că am mers cu ziarul în mâna citind anunţurile imobiliare să văd cu ochii mei unele oferte. M-am pierdut pe străzile întortocheate dar un tînar mi-a dat unele îndrumări, și auzind povestea mea, mi-a spus că era o camera de închiriat în casa unde locuia el. Ce noroc! Aș putea sămă mut chiar în seara aceea, după ce va ieşi de la schimb. Minunat! Ne vom reîntâlni la teatru, la intrarea actorilor, și după conversaţia mea cu vedeta de cinema, mă va ajuta cu valizele de la hotel.
Ei bine, am decis să mă îmbrac pentru evaluarea artistică cu haine concepute de mine: am pus un tricou lung, galben, și jambiere lungi, lungi, vărgate, galben cu negru, pe care le-am făcut cosînd două jambiere (din cele purtate de jucătorii de fotbal) cap la cap și saboţi galbeni de plastic. De asemenea, am avut părul umflat într-un permanent uriaş,ca o păpădie, pe care l-am realizat împletind 30 de codiţe atunci când părul era ud și despletindu-le când părul s-a uscat. Ei, astfel pavoazată, m-am dus să-mi întîlnesc destinul, veselă nevoie mare. Să nu uităm că eram într-o ţară în care, pe atunci, oamenii purtau salopete gri la locul de muncă, înregimentare totală. În stradă, unii au scuipat spre mine, ţipînd că eram diavolul! Alții au fluierat, claxonat, nu glumă.
Dar viitorului meu proprietar, care m-a așteptat la teatru, nu a luat-o la fugă. Din păcate, când actorul mi-a văzut asorteul și căeram însoţită de un tip, mi-a spus cu furie să dispar că v-a avea probleme din cauza mea, ce v-a zice administraţia teatrului, și cum de am venit cu un tip după mine?!
Ei, toate visele mele de solidaritate artistică au fost zdrobite. Nu-mi venea să cred: şi aici în Capitală, în lumea teatrului, creativitatea mea nu era încurajată, ci ridiculizată?!
Azi, puştanii, nu vorbesc nici măcar de cei cu aspiraţii artistice, ci copii de rînd, cel puţin aici, în New York, se îmbracăde zece ori mai excentric decît mine atunci și nimeni nu-i deranjează c-o vorbă.Şi nici măcar nu am purtat decolteu sau ceva deocheat, deşi nu despre asta e vorba.
Dacă Lady Gaga ar umbla pe străzile Bucureştilor ar bate-o cu pietre.
Deci, înapoi la hotel, m-am schimbat, am făcut plata, și ne-am dus. Cînd am sosit la domiciliul nou am plătit chiria. Era o casa pe o stradă fără pavaj, la marginea Bucureştiului, uneori cred că-mi amintesc numele străzii, Calea 11 Septembrie. Am încercat o dată să merg acolo, după ani de zile, dar m-am zăpăcit. Poate strada principală a fost 11 Septembrie, și poate casa a fost pe o stradă laterală. Oricum, epuizată dupăexperienţa zilei, mi-am jurat că voi reuşi în această lume cîinoasă, și îi voi arăta vedetei de cinema ipocrite ce va să zică un artist adevărat! Păi, imaginea lui de rebel de pe ecranul de argint era un fals, lui îi păsa mai mult de ce zice administraţia teatrului despre jambiere mele decît să sprijine o viitoare artistă senzaţională ca mine. Voi cuceri lumea! Am încuiat ușa și am adormit, fiind recunoscătoare că tipul ăsta, proprietarul, deși un simplu băiat de la ţară, un muncitor, s-a dovedit a fi mai bun la inimă decât fantoșa de mega vedetă.
M-am trezit în creierii nopții, bătăi puternicela ușa mea, cineva țipând că el e de la Miliție și le-a fost adus la cunoștință că o persoană fără buletin de Bucureşti a fost adăpostită în casa aceea, «Prezentaţi buletinul la control! Deschideți ușa!»
La vremea aceea aveau nişte legi cum că nu puteai locui oriunde ai fi dorit, mai ales în București, erau orașe închise, iar în cazul în care buletinul tău era pentru un oraş diferit te puteau băga la închisoare. De asemenea, te puteau băga la închisoare dacă nu lucrai după ce ai picat la examenul de admitere la facultate, pentru că erai declarat «parazit social». Dar nu aveai dreptul la muncăîntr-un oraș în care nu aveai buletin şi nu puteai obține buletin dacă nu lucrai în acel oraș.
Nu contează, am refuzat să deschid ușa. Proprietarul a început să miorlăie, că eu ar trebui să mă port frumos cu milițianul, vom ajunge cu toții la închisoare. «Ce vrei să spui prin «frumos»?», l-am întrebat. «Ei, știi tu...». «Nu, nici vorbă!». Iar urlături, iar bubuituriși zgîlţîit de uşă. În final au năvălit în cameră, patru, toţi până în 30 de ani, și după încă ceva sperieturi cu miliția, s-au pus pe treabă. Doi m-au ţinut, în timp ce aşa zisul milițian m-a violat. Al patrulea umbla de colo colo spunându-le să mă lase în pace. M-au înjurat în fel şi chip, după ce mi-au zis că dacă tot vreau să fiu actriță, o să-mi arate ei actorie, mult mai bună decât vedeta de film. Am țipat și iar am țipat, m-au lovit în figură cu pumnul, mi s-a rupt dintele din faţă,mi-au rupt buza de jos. M-au desfigurat. Pînă în ziua de zi nu înțeleg cum nici un vecin nu a sărit să mă salveze. Am țipat așa de tare, că mă durea craniul.
După ce milițianul s-a terminat, s-a luat de proprietar: «De ce ai zis că va fi de acord? Asta ne bagă pe toți în pușcărie!».Scîrba de proprietar a spus că doar mă fac, să iasătoţi din încăpere, iar eu voi fi numaidecît drăguţă cu el. Au eliberat camera. Nemernicul s-a dezbrăcat, avea chiloți îngălbeniţi, murdari, unghiile de la picioare erau lungi și negre. Când era îmbrăcat părea un om de treabă, cu părul blond cârlionțat, ochi albaștri, cred, nu un tip educat, dar de treabă. Acum era dezgustător. Văzînd surprinderea mea rînji zicînd că are nevoie de o femeie să aibă grijă de el. S-a apropiat de mine, şi când s-a aplecat asupra mea, i-am tras ouăle. A urlat, a început să mă lovească cu picioarele. Am luat o sticlăde bere goală de pe podea, am spart-o, sau era deja spartă, nu mai ştiu, ştiu că m-am tăiat la mînă, și tremurând i-am spus să stea departe de mine, or îl omor.«Tot ce vreau e să plec, nu voi raporta la miliție, numai lasă-măsă plec.»
Tremuram, plângeam.
Tipul cel de-al patrulea m-a ajutat, mi-a închis valiza, şi m-a scos în stradă, tremuram pe picioarele nesigure, fierul de călcat şi alte lucruri au căzut din valiza deschisă.Aveam pete de sânge pe pantaloni, pe jachetă, pe mîini, pe faţă. Am găsit capătul liniei de tramvai. Încă nu pornise fiind noapte. Când primul tramvai a venit, m-am așezat la geam, mergînd în jurul oraşului, iar şi iar, ore în șir, în cercuri. Eram amuţită. Nu puteam merge la miliție, că m-ar fi pus în închisoare din cauza legilor de parazitism și buletin. Am sunat-o pe mama cînd s-a luminat de ziuă. M-a întrebat dacă am fost violată. «Da.» «Vino acasă.»
Singurul tren către casă era seara.
Toată ziua m-am plimbat cu tramvaiul, moartă de frig şi somn.
Dar am mai mers să vorbesc cu un alt star de cinema, la un teatru mai mic, nu mai ştiu cum am ajuns la ea, de data asta o femeie, porecla ei era Doamna Teatrului Românesc, şi tot aşa m-am rugat de ea săiau consultaţii, dar ea doar s-a uitat în silă la faţa mea plină de vânătăi și a spus că modul în care m-am prezentat nu e acceptabil pentru arta scenică. Mi-era aşa de rușine. Apoi, m-am așezat pe o bancă în un parc lîngă gară şi m-am uitat la şobolani cum fugeau în sus și-n jos pe ramurile tufișurilor chele. Când a venit seara m-am tras în sala de așteptare. O țărancă îmbrobodită cu un batic s-a uitat la mine cu uimire și a dat din cap, întrebându-mă ce s-a întâmplat cu mine, pentru bunul Dumnezeu.
N-am putut să vorbesc, mă sufoca plânsul. Mi-era atât de rușine.
Acasa părinții mei s-au uitat la mine cu dezgust. Nici măcar o îmbrățișare. Soțul meu a zis că mă primeşte înapoi, în ciuda faptului că acum eram întinată. Numai m-am uitat la el, fără cuvinte. «Nu, mulţumesc. Ce fel de bărbat ești tu? Și tatăl meu?!»
Am stat ascunsă în casă o lună, până mi s-a vindecat faţa. Apoi mi-au găsit un loc de muncă la oficiul poștal, unde am distribuit corespondenţa în cutiile poştale. Şeful de poştă era un scîrbos, făcea glume vulgare una-ntruna, «claxona» lucrătoarele de sîni, le ciupea fesele, un tip urduros, zvonurile zic că se culca cu una dintre poştăşiţe.
Nu am făcut purici acolo. După ce am adunat un pic de bani, am citit un anunț pentru un post de dădacă în Bucureşti, i-am sunat, m-au angajat, și m-am dus imediat în seara aceea. Ce-am păţit cu ei n-are rost să mai spun. Domnul era director la un atelier de făcut cauciucuri de maşini, sau de vulcanizare, fusese preot persecutat, dar asta nu l-a împiedecat să se dea la mine. Şi şi boşorogul de bunic, tot preot, de-abia îşi tîra papucii şi nu zici că tot greşea uşa şi intra în cămăruţa mea de la mansardă peste mine?! Vezi sănu!
Am găsit un actor care dădea lecţii, scumpe, dar pe bani măcar, şi ani de zile am dat examen de admitere la IATC, aproape am intrat, a doua sub linia roşie, a zecea, cînd cum, dar aproape, aproape, la anul intru precis!
M-am aciuat pe lîngă un teatru de tineret, regizorul fiind homosexual nu prezenta primejdie, cel puțin pentru noi, fetele, băieţii, vai şi-amar săracii.
O dată am fost Regina în Hamlet și regizorul mi-a cerut să țip când Polonius a fost găsit mort. M-a sfătuit să excavez din subconștientul meu, după metoda Stanislavski. Ori Grotovski, polonezul cu Teatrul Sărac. Ei bine, am excavat.
Am țipat țipătul din coșmarurile mele constante de dupăviol. Ani și ani am strigat în somn, trezindu-mă înfricoşată, nerecunoscînd unde eram, nerecunoscându-misoţul, mi-era frică de el, tremuram. Apoi, dimineața mi-era rușine ascultînd bârfele vecinelor despre țipetele nocturne îngrozitoare. «Doamne, răgea ca vaca la fătat!» a descris o vecină crescutăla țară. Eram o pacoste, jenantă.
Ei bine, am țipat când Polonius a murit, iar regizorul a spus că nu a fost un țipăt corespunzător. Prea realist. Prea multăgroază. Mda.
Ori de câte ori vedeam starul de cinema rebel pe un afiş în oraş, sau la TV sau într-un film, mă năpădeau sudori reci, inima îmi bătea asurzitor, doream să jupoi afişul, să strig la el că totul a fost din cauza minciunilor lui roze din interviuri, «Lăsaţi tineretul să vină la mine!» Nu a văzut că eram o fătucăfugită de acasă, nu şi-a dat seama de pericolul în care eram? Și, în același timp, mi-era rușine, toată lumea îl iubea, nu se cădea să simt ce simţeam. Totul era pe dos cu mine. Purtam haine largi ca sacul, să nu mi se vadă corpul, îmi ascundeam faţa în spatele părului lung, ochii după breton. Mă certau binevoitorii că nu-mi pun în valoare atuurile feminine.
Am avut peripeţii și cu alte nume mari, să-i ia naiba. Unul, un hodorog zaharisit, monstru sacru, la care m-a trimis domnul homosexual cum că e generos cu tinerele talente, s-a dat la mine prompt că cicăcum să nu se scape şi el la butoiul cu miere.
Şi-mi povestea el mie cum să mă port ca altă tînărăprotejată de-a lui care o dată mergeau ei cu autobuzul la Sinaia în cantonament cu trupa de pregătire la IATC şi fata s-a prefăcut că îi e rău, şi el a trebuit să se dea jos din autobuz cu ea şi cînd colo ea avea chef de joacă în iarbă, o nebunatică adorabilă,ca-n Floarea Albastră a lui Eminescu. Mda. Domnul ăsta romantic aveau un burtoi, că era mai mult lat decît înalt.
Mulţam de aşa sfaturi părinteşti. Am făcut stînga-mprejur.
Dar mai erau şi actori de treabă, numai că ei erau scrîbiţi de ce se întîmpla la IATC şi nu se băgau. Nu contează.
Într-o zi de toamnă târzie, eram într-o patiserie lîngăCişmigiu, şi cum m-am întors să ies cu cremeşul la pachet, m-am trezit în faţa unui tip cu păr blond rărit. Era el, nemernicul, sigur că era el. Mă uit la elși el se uită fără să clipească la mine. Sudoare rece, inima bate, nu pot să mămișc. L-am întrebat, firav, «Care este numele tău, domnule?» A spus cu răceală, «Duşmanu Cătălin.» De ce am dat doar din cap, şi am spus «da, da» și am plecat, asta a fost tot ce am facut, nu știu. Știam sigur că a fost el. Umblînd ziua în amiaza mare. La patiserie. I-a fost poftăde o prăjitură. Nu mi-a trecut prin minte să merg la miliție. Tot nu aveam buletin de Bucureşti. Tot nu aveam servici. Teatru, teatru. Părinții mei nu raportaserăcînd am venit acasă cu ani în urmă.
Mi-era rușine, și eram îngrozită. Nu știam ce săfac.
Apoi, în '89 a izbucnit revoluția. Dumnezeule, torturile oribile pe care oamenii le mărturiseau la televizor. Prizonierii politici, care au suferit zeci de ani bătăi și umilințe, moarte, pentru convingerile lor.
Ce este un viol în grup în comparație cu asta?, mi-am zis. Nimic.
Anul următor ni s-a promis că la examenul de admitere lucrurile vor fi corecte. De-abia născusem. Sânii îmi picurau. Nu mă videcasem după tăietura de la naştere, făcutăde doctor, așa încât capul copilului să poată ieşi din mine. Ei bine, a trebuit să dăm un test de capacitate atletică,să sărim capra, şi trebuia să deschidem picioarele larg. I-am spus examinatoruluică nu pot să sar nici pentru un milion de lei. De-abia am născut. Domnul, ceva cascador, striga la mine: «Nu știi unde te afli? Ăsta e Institutul de ArtăTeatrală şi Cinematografică.» Mda. Și mi-a dat nota 2 cred. Undeori mă întreb dacă și Tamara Buciuceanu a trebuit să sară capra, ca să intre la I.A.T.C.
Apoi a venit altă etapă - ceva cu un test de improvizație, o scălâmbăială. Nu-mi mai amintesc ce aveam de improvizat, pentru că ghici cine era în comisia de examen, la un metru de mine, şezînd cu picioarele întinse cu nonșalanță în întuneric în spatele reflectoarelor?
Desigur, rebelul național, vedeta de cinema, haiducul premiant.
Am vrut să țip la el, «Tu n-ai dreptul să fii aici, ești un animal de pradă, un mincinos, un comunist care a stat drepţi la comanda partidului! N-ai dreptul să-mi decizi soarta.» Dar n-am spus un cuvânt, mi-am dat silinţa să improvizez cumva ceva cu o oglindă, prostii. Mi s-a spus mai târziu, profesorul meu știa pe un tip din comisie, cum că m-am comportat cași cum nu am vrut să fiu acolo. Mda. Şi la ce să fiu acolo?
Viața m-a dus în altă țară ca studentă. În paralel am devenit jurnalistă. Lucram cu ziare de limba engleză. Într-o zi am fost însărcinatăsă fac un interviu cu rebelul nostru, că se apucase de teatru în limba engleză şi era vorba că vine în turneu. O, cum m-a mai pupat în fund. Tot interviul m-am întrebat dacă îşi aduce aminte de mine. N-o să știu niciodată. Am fost uimită cît de prosteşti îi erau răspunsurile. Impostor. Cînd a văzut redactorul ce tîmpenii arogante am înregistrat, s-a stricat de rîs. N-am publicat că mi-a fost milă. Lasă să aibă naţia eroi. Apoi a venit ştirea că a murit. Ciroză hepatică. Țara în lacrimi. Rebelul nostru ne-a lăsat singuri. Du-te la naiba de bou. Și totuși, acesta e unul dintre eroii noştri naționali. Ce e în neregulă cu tine, femeie? Nimic, nimic.
Despre morți numai de bine.
Apoi internetul mi-a inundat viața. Explozia informațională!Nebunia auto-ajutorului! Feminismul! Revendică-ţi sexualitatea! Revendică-ţi demnitatea! Revendică-ţi viaţa!
Am părăsit Europa. Primisem bursă la o universitate în America.
Acolo am scris, o, cum am mai scris, o piesă bazatăpe violul în grup, No Sob Stories, Please!/ Te rugăm, gata cu poveşti plîngăcioase!, apoi o carte erotică, My Mad Carnation/Garoafa mea zbanghie, cu fantezii erotice, unele violente. Le-am prăvălit asupra publicului inocent, asupra cititorilor nevinovaţi. Apoi le-am ascuns în sertar, speriată că i-am supus coşmarurilor mele.
l-am întrebat pe părinții mei, de ce nu m-au dus la medic, nu știau că aş fi putut fi gravidă? De ce nu au raportat la miliţie, un proces verbal, ceva? Au bufnit irascibili, ce rost ar fi avut? Nici un rost, miliția nu face nimic! Orașul m-ar fi batjocorit. Rușinea întinării. Și modul în care mă îmbrăcam, ei bine... Nu mi-au spus să nu merg la București, că e plin de infractori? Să dau la Filologie? Meditaţile mele de actorie i-au costat o avere. Tata ar fi putut cumpăra o maşină cu banii ăia!
Am fost amarîtă, supărată pe ei, supărată pe România... Dă-i terapie, citeşte, psihoanalizează-te, tot tacîmul. Nu e scăpare.
Uite ce s-a întîmplat în Bosnia, înCongo, viol în masă.
M-am dedicat altruistic la diferite cauze deprimante, am lucrat ajutînd oamenii la eradicarea alcoolismului, rasismului, stigmatizării, dă-i şi dă-i. Pe unde am umblat m-am adunat cu alţi oameni furioși care doreau să schimbe lumea, dar între timp erau înconjuraţi de nefericire și de neputință. Orice făceam, numai ce ar fi trebuit nu, adică ce fac în clipa asta.
Poate vă întrebaţi dacă am mai avut legături romantice? O, sigur. Însă, de obicei, cu tipi care în cele din urmă se dovedeau a fi lupi în piele de miel. Și mă răzbunam. Strălucit mă răzbunam! Pe un domn ambasador l-am ajutat să fie exilat la muls de capre în fundul Gruziei. Folosind căi legale. Eram mîndră că nu mai sunt o fătucă la cheremul tîlharilor. Aveam drepturi şi mă luptam cu succes să-mi fie respectate.
Până în toamna asta, când ultimul tip, un măgar, m-a rănit, m-a prostit, şi i-am plătit cu vîrf şi îndesat, normal. Dar apoi m-am simţit cumva plictisită și obosită de tot şi toate. Același tip de bărbat, aceeaşi Ella drăguţă, pînă într-o bună zi, cînd Ella nu mai e drăguţă, ci se schimbă în Îngerul Dreptăţii şi taie capul balaurului cu Sabia ei de Foc!
Ani de zile am privit Law and Order/Lege și Ordine, și Criminal Minds/Minţi Criminale și alte seriale TV cu infracțiuni inventate, pentru că atît cît dureaza episodul, răul e pedepsit, iar binele învinge. În Bucureşti a fost ceasul rău, la locul rău, cu oameni răi, asta-i tot. Nu mi se va întâmpla niciodată asta aici, aici justiția funcţionează. România, comunismul erau de rahat. Eu sunt în America, departe, departe.
Ei bine, dintr-o dată toate orele pierdute vizionînd găselniţe poliţiste au devenit umilitoare. Aş fi putut face altceva cu timpul acela. Aş fi putut scrie cartea mea cu adevărat justiţionară.
M-am simțit dintr-o dată ca prinsă în capcana nedreptăților din trecut. Am simțit dintr-o dată că mă voi transforma într-o persoană periculoasă dacă nu fac ceva radical. Sigur, şmecherul de golan m-a păgubit, dar am ripostat în mod disproporționat de mare. Asta trebuie să se oprească o dată pentru totdeauna. Parcă înadins laşi toţi tipii ăştia de rahat în viața ta, îţi pui inima în mâinile lor trădătoare ca momeală, astfel încât să îi poți pedepsi pînăîn pînzele albe. Ei sunt metafore. Simboluri din trecut. Surogate. Acest lucru trebuie să înceteze. Trebuie să rezolvi situaţia în mod diferit. Imediat.
Și o, m-am repezit pe internet, să învăţ cum săiert, cum să uit trecutul, citește, citește, dar nimic nu mi se potriveşte. Îmi pare rău, dar nu pot să întorc şi celălalt obraz. Nu, nu pot uita. Nu, nu pot ierta. Ei trebuie să plătească. Siluitorii. Da, dar uite că unii plătesc cu dobîndă, cum ar fi hoţi de buzunar pedepsiţi pentru omor. Și-apoi următorul apare. Și următorul. La fel. Opreşte-te, nu-i mai aduce în viaţa ta. E ca un ritual. Deraiezi.
Trebuie să faci ceva diferit.
Un trib în Africa, povestea cineva pe Facebook, nu-l pedepseşte pe răufăcător, ci tot satul se adună şi îi reamintesc lucrurile bune pe care le-a făcut în viaţă, îi reamintesc ce se așteaptă de la el. Abordare interesantă, bodogănesc, dar ce face victima? Ce face ea? Cîntă Kumbaya împreună cu întregul trib, sau aruncă cu pietre în el? Eu nu pot ierta.
Lovește-l unde îl doare, la portofel. Da, dar dupăce am făcut-o şi pe asta, tot nu m-a ajutat. Hai înapoi pe internet, agită-te.
O femeie înţeleaptă întreabă în timpul unei prelegeri intitulată Forgiving the Unforgivable/Iartă Fapta de Neiertat, dacă am rănit pe cineva de-a lungul vieții mele? Da, sigur. Şi m-aș simți bine dacă nu aş fi iertată niciodată? Pe veci? Sigur că nu. Ei, atunci eu trebuie să iau decizia fermă, intelectuală, de a ierta, chiar dacă nu-mi vine. Of.
N-am mai încercat aşa ceva. O s-o fac, ca să nu zic că n-am încercat şi asta. Ai încredere. Riscă. Doctorii zic că a nu ierta face rău la sănătate, tensiunea arterială inclusiv, sistemul imunitar. Of, taci odată!
Așa că am scris ultimului domn că îmi cer iertare pentru partea mea de vină. Îmi asum responsabilitatea pentru că nu m-am apărat pe mine însămi de el şi că am cedat minciunilor sale transparente.
Ei bine, întradevăr pentru câteva ore înainte de-a merge la culcare sunt bucuroasă, sunt iar sexy, modernă. În sfîrşit am descoperit şi eu trucul iertării. Merge, domnule! Dar dimineața următoare sunt supărată: dobitocul ar trebui să-şi ceară şi el iertare pentru dezastrul și durerea cauzate. Şi el ar trebui să-mi ceară iertare, eu mi-am cerut. Vezi să nu. Nici într-un milion de ani. Ei bine, Ella, dar de ce-o întorci, doar ai zis că ai făcut-o pentru tine însăți. Dar Dumnezeule, nu e bine, nu e bine deloc.
Discut iar cu prieteni înțelepți. Unul dintre ei spune că în filozofia răsăriteană a karmei atât victima cît și răufăcătorul sunt vinovați. Pardon?! Da, acest lucru oribil ţi s-a întîmplat din cauza greșelile tale, sau ale strămoșilor tăi.
Mă doare. De unde să știu ce rău au făcut strămoșii mei altor oameni? Am fost crescută să fiu o persoană cumsecade, am presupus căaşa e şi familia mea.
Nu, karma asta e de rahat. Aruncă vina pe victimă. E groaznic.
Am vorbit iar cu mai multe persoane.
Unul vine cu ideea că am nevoie de un ritual de vindecare, de psihodramă.
Care e opusul violului? Sex în grup! Că ar trebui sădevin poliandrică, fă-o cu doi, trei, în cazul meu patru tipi iubăreţi, amorezaţi lulea de mine. Măi să fie! E greu să găseşti unul, d-apoi patru. Dar nu crezi că am cercetat ideea pe internet? Vai de mine, păi există comunități în Indiași unele insule unde fraţii sunt căsătoriți cu aceeaşi soţie! Dar iese la ivealăcă din motive pur economice, deoarece nu-și pot permite să cumpere douăneveste. Deci, gătește și spală cămăși murdare pentru doi soți. Minunat. Şi nici vorbă de dragoste. Sex în grup se face atunci când eşti drogată cu LSD, ori beatăturtă, ca prin anii şaizeci, cu hipioții! Nu e nici o dragoste vindecătoare în activităţi de astea.
Prostii, ritualurile ăstea vindecătoare! Nu-s de mine!
Dar ceva trebuie să faci. Poate că ar trebui să ceri iertare nemernicilor de violatorilor! Oricum o dau, nu pot schimba trecutul, voi fi mereu învinsă încercînd să-l schimb, aşa că mai bine să îmi asum responsabilitatea pentru partea mea de vină. Care ar fi?... Că ţi-ai urmat visul tău adolescentin? Că te-ai îmbrăcat neobișnuit? Duce-vă-ţi la naiba, nu voi cere iertare de la violatori! Nu! Dar ar trebui să încerci! Nu poţi să ştii, poate, poate ajută.Ce pierzi? Încearcă! Nu!
Și apoi, bum, la ştiri: la sfârșitul lui decembrieșase bărbaţi din mahalalele metropolei New Delhi violează o studentă într-o seară, într-un autobuz circulînd pe străzile orașului, adică în plină vedere, și poliția nu face dreptate. Oamenii ies în stradă și ţin priveghi cu lumânări și protestează și forţează guvernul să facă schimbări! Ei nu doresc ca violurile să continue nepedepsite. Ei cer schimbare.
Ei cer pedeapsă.
Păi dacă în India, ţara karmei, se cere pedeapsă,ei bine, atunci cum să cer eu iertare creştinească de la violatorii mei?
Este Ajunul Anului Nou și în loc să mă pregătesc de Revelion plâng în fața ecranului. În țara mea nimeni nu a ieșit în stradăpentru a protesta cînd am fost violată. În țara mea, «am meritat-o».
Prietenii mei de aici spun că sunt avantaje: acum eu pot înţelege durerea altor victime de viol, pot să le uşurez povara, să le spun măcar că există viață după viol. Uite ce reuşită e viaţa mea! Oare? Mă uit la ecranul computerului și plâng necontrolat: nimeni nu a făcut nimic. Nimic.
Poate că există o altă femeie în România sau plecatădeparte în lume ca mine care a fost violată acolo și plînge şi ea în faţa computerului, decenii după crimă. Poate că suntem împreună. Poate că... nu... nimic...
Vreau să aflu ce spune mass-media românească despre tragedia indiană. Nu prea mult. Nu prea mult. Un nemernic chiar comentează căfemeile ar trebui să stea acasă, nu să umble noaptea, studenta a meritat-o. Un alt cititor răspunde că: «Astfel de comentarii sunt primitive, eşti frate de-al lui Vlad Nicolae, violatorul în serie cumva? Trogloditule!». Așa că mă reped, googlesc Vlad Nicolae. Vara trecută Vlad Nicolae a violat și ucis o studentă japonezăcare a sosit la aeroport în București, ca să predea limba japoneză la Craiova. El a ademenit-o într-un taxi, iar șoferul de taxi i-a depozitat lîngă o pădure,și Vlad Nicolae a violat-o, a jefuit-o și apoi a ucis-o.
Cititorii sunt alarmaţi că japonezii, care par săfie ţinuţi la rang înalt de comentatorii români, ar crede că toți românii suntțigani analfabeți ca acest Vlad Nicolae.
Treptat, iese la iveală că au fost şi alte victime înainte de această săracă fată japoneză, dar autoritățile nu au făcut nimic, deşi una dintre ele, o bătrînică, a murit, și alta care a fost agresată s-a plâns și chiar a dat poliţiei un obiect care ar fi putut fi testat pentru ADN-ul violatorului, și s-a oferit să plătească pentru analize. Dacă autoritățile nu ar fi ignorat tragedia acestor femei, săracele, japoneza ar fi în viață, pentru că tipul ar fi fost în închisoare. Dar femeile române erau bătrîne, bune de aruncat la gunoi, nu erau fete drăguțe japoneze. Jur, aşa sună un titlu din ziarele românești: «Uite ce drăguţă era japoneza ucisă lângă Otopeni!».
Corespondentul de presă japonez a venit săancheteze și a fost luat la trei păzeşte de către autoritățile române. El a subliniat că tragedia ar fi putut fi prevenită. Ce a fost în capul șoferului de taxi cînd i-a lăsat lîngă pădurea pustie? Ce a fost în capul autorităților ignorând victimele anterioare? Ce a fost în capul organizației care a invitat-o în România şi a lăsat o fată nevinovată, fără experienţă, pe cont propriu, noaptea în jungla de la aeroport? Ce a fost în capul echipei siguranței aeroportului permițând astfel de caractere, cum ar fi violatorul, să acosteze călători?
Și mă gândesc la trecut. Da, chiar așa, ce a fost în capul comunităţii teatrale permițând Institutului de Teatru să opereze în felul acela necinstit, nepotistic, lăsînd tinerii pradă umilințelor? O, mascarada examenelor de admitere, tinerețea și talentul lor aruncate la gunoi! Ce a fost în capul vecinilor de pe strada aceea nepavată când am ţipat şi nu a venit nimeni să mă ajute? Ce a fost în capul bucureștenilor, când au văzut rănile mele și nu au pus întrebări?
Cel puțin acum știu ce a fost în capul părințiilor mei cînd nu au raportat la poliție. Poliția nu ar fi făcut nimic. Nu face nimic nici astăzi.
Astăzi, în 2013, când România este o democrație.
Tipii din sistemul de justiţie care au fost responsabili pentru lăsarea lui Vlad Nicolae în libertate nu au fost închiși, au fost retrogradaţi puţintel.
Și cu asta basta.
Citind, mi-am zis că ar fi trebuit să fii scris mărturia mea cu mulți, mulți ani în urmă. Să o fac publică. Nu am avut curajul. Așa căam lăsat tipii ăştia în viața mea. Ca să am de la cine să extrag un dram de dreptate. Ar fi trebuit să fi scris acestă mărturie contra țării mele de viol, cu mulți, mulți ani în urmă.
Dar rușinea. Ce-ar spune părinții. Și pentru ce?! Nimeni nu va face nimic. Rușinea.
Ei bine, poftim, o fac acum.
Navigînd pe internet am dat peste fete care s-au organizat în București și spun lumii că tot la a patra oră o femeie este violată în România. Criminalii scapă, pentru că, vezi bine, ea l-a provocat. Ziua în amiaza mare băieți ciupesc, fluieră, aruncă insulte sexuale asupra femeilor în stradă. Şi e trecut cu vederea. E în regulă.
Nu, nu e în regulă. Eu locuiesc acum în New York. Nimeni nu mă hărțuieşte pe stradă. Îmi fac complimente, îmi laudă rochia, pantofii, asorteul, zâmbetul, dar atât.
Sigur, există violenţă familială, dar avem adaposturi unde femeile se pot refugia. Îl putem reclama la poliţie, e arestat,şi judecătoria ne emite ordin de restricție. Şi apoi dacă e descreierat şi nu respectă legea, se duce la închisoare.
Ei, eu mi-am spus durerile. De credeți că puteți folosi mărturia mea pentru a îmbunătăți viețile femeilor și schimba legislaţia, vă rog să faceți asta.
Uneori măgândesc cu calculatoarele de acum ar fi uşor de aflat pe unde e nemernicul ăla de Cătălin Duşmanu, și ceilalți golani. Deşi cred că a intervenit prescripția, nu mai poate fi pedepsit.
An dupa an am tăcut, gîndindu-mă cănu am spus la timp, e prea tîrziu. Dar cu fiecare an se face şi mai tîrziu, aşa cămai bine spun acuma, măcar am spus înainte să mor,şi nu o sămăaştept la nimic.
Deşi, mă întreb, cine răspunde de faptul cănu erau locuri la I.A.T.C. în anii ‘80, Ministerul Învăţămîntului? Ar merita dat în judecată, cu statul român cu tot. Aici, vrei săfii actor? Sigur, studiază. Ţi se asigurătoate condiţiile, și vezi singur dacăeşti capabil. Dacă nu eşti, te laşi de bună voie.
Nu am înţeles niciodatăclar de ce nu voia Ceauşescu artişti. Eram consideraţi subversivi, periculoşi? Erau atîţia tineri talentaţi, gîrlă, şi se chinuiau. Tinereţi furate. Numai că ei nu-s consideraţi victime ale regimului comunist, săprimească măcar daune morale.
Dar au fost victime ale politicii culturale şi corupţiei comuniste.
Măgăndesc săle scriu şi la I.A.T.C. Chiar dacă e tardiv. Chiar dacă vor ţipa că vreau să întinez memoria haiducului, sădenigrez Institutul de Teatru din pricina unei frustrări datorate, vezi doamne, eşecului, că nu am intrat la I.A.T.C.
Da’treaba lor ce vor crede şi ce vor zice. Ce să-ţi spun, frustrări de eşec la I.A.T.C.?! Ca să ce? Ce să fi învăţat de la mediocrităţile pupincuriste aciuate pe-acolo? Care mai de care recitau ode tîmpite lui Ceauşescu şi consoartei la televizor. Şi cei care nu recitau îi tolerau. Profitori privilegiaţi. Presupun că acum mulţi sunt morţi, pensionaţi, bătrîni, bolnavi. Dă-i încolo. Duc o viaţăartisticăminunată aici. N-aş fi visat că o să pot să fac aşa ceva în România!
Dar mă mir că nimeni nu a zis nimic după revoluţie, au fost lăsaţi să-şi facă mendrele în continuare. Acum cîţiva ani auzisem că şeful I.A.T.C-uluia dat cadou licenţe, doctorate, posturi didactice la toată familia, la soţie, la fosta soţie, la fiişi fiice, numai la cine n-a vrut. Dar parcă e singurul? Peste tot vezi fii şi fiice, nepoţi şi nepoate în continuare. Şcoliţi pe banii statului.
Of, e stresant cu mărturiile ăstea.
Nuştiu cum în'89 toţi vorbeau la TV săracii.
Mie mi se face rău….
Mă duc să dansez Zumba la sală, cu fetele.
New York
Duminică, Ianuarie 6, 2013
Am transmis acest eseu la radio si e arhivat la: http://www.blogtalkradio.com/ellaveresshow iar o versiune video e postata la https://vimeo.com/59619027 Duminică, Ianuarie 6, 2013
O versiune mai concisa a fost publicata la jurnalul.ro: http://jurnalul.ro/special-jurnalul/reportaje/o-artista-din-new-york-vorbeste-in-premiera-despre-violatorii-sai-din-bucuresti-exclusiv-633743.html
Well, here you have it: If you’d like to throw a bit of money my way to keep my endeavors going, and also enable me to spread the money to my various causes, witnessing democracy and engineering social change being one of them, I’d be grateful.
Posts
No comments:
Post a Comment