Pages

5/27/13

O trecut și asta

Povestea cutremurătoare a veteranului de război Teodor Bodea spusa lui Ella Veres. Prima parte o puteti citi aici: http://ellaveres.blogspot.com/2013/04/o-trecut-si-asta.html

Și merem în sus, merem, merem. Tăt ne uitam, nu să vedea noaptea pân pădure. “Mă,” zâc cătă ei, “unde ne tăt depărtăm? Io mă cobor în pârâu, să vedem poate putem trece oarecumva.” Și ce fac? Mă prind de niște lemnuță de-aste ce o fost crescută p-acolo. Și mă cobor în pârâu. Da pârâu adânc. Am făcut 2 metri și ceva acolo în pârâu, zâc cătă ei, “Mă, no, haidați și vă scoborâți și voi.” No, și ne scoborâm tus tri, ne scoborâm în pârâu. Zâc, “Mă, ajutațâ-mă, cumva.” Șopteam că ne gâneam să nu ne audă grănicerii că ne și pușcă. Și, ajung acole la dunga pârâului și mă ieu și mă ajută ei, să mă rădic on pic pă pârâu în sus. No, mă arădic. Și după ce m-am arădicat pă pârâu în sus, am ajuns pă răzor. Acolo, mă pun pă burta. Da io zâc, “Hai tu amu.” Și-i dau mâna lu ălalalt, să-l ajut să s-arădice și să-l scot afară. No, amu o rămas cel mai mic. No, întinde-te, la el, să-l ajutam și pă el. Și am trecut pârâu...
Când am ajuns, ne luăm în jos la fugă. Dăi, dăi, dăi, să vedem lompa, care ni-o arătat.
O-am și văzut. Ajungem la gard, cum ne-o spus el. “Ajungeți în România.” După ce am ajuns acolo, dragă, merem, ajungem în drum, cum ne-o explicat.
O luăm în dreapta, și pă urmă? Acolo-i pichetu, acolo stau grănicerii noști.
Pune-mi on pic de apă și mie.
Și ajunjem, bine o grăit. [Bea apă.] De ce vă uitați la mine, domnișoară?
E.V.: Pai, nu știu, dacă n-ați obosit.
Nu știu.
T.B.: Și vine un grănicer. Când ne-o văzut, “Bă!” ne-o somat, “Stai!” Mă, ne-am spăriet. Stăm în loc.
“Pi, de unde ați vinit?” “Am trecut granița”. “Pă unde?” “Ia, p-p-aci.” “No, bine, să spuneți că io v-am găsât.”
E.V.: Cum adică?
T.B.:
Că el ne-o prins și ne-o dus acolo la pichet. Bine.
Ne ie el și ne duce la pichet.
Acolo, o sală mare. Era o sobă din butoi, de-asta mare, de două sute de litere, și bănci, pă de lături, și era vo cinci, șasă paturi. Cân ne băgăm acolo, era on ofițer, și-on plutonier. “Bună sara.” “Sara bună.” Amu, noi veseli. Plini de noroi, cum ne-am tăvălit acolo. Hainele ce le-am avut cele mai faine, ce le-am avut acasă, tăte pline de noroi.
Ne băgăm acolo. “Ocupați loc. Dezbrăcați-vă,” ăia. Ne dezbrăcăm, pantalonii, tăt, tăt, tăt, să mă iertați. Numa-n cămeșe am rămas. Și-api, no, grănicerii ceia, ni li-o luat și ni li-o curățat, ni li-o aranjat. Ni li-o pus lângă scaun să să usuce. Și ne-o dat de mâncare conserve.
Și, am declarat la ii, cum am trecut, cum o fost, tăt, tăt, tăt.
Bine, trece asta, vine zua. Când îi zua, zâce locotenentul ăla, “Mă, voi mereți acuma în Turda.” Acolo era birou refugiaților, în Turda. Tăți refugiații acolo mereau. Și de-acolo erai repartizat în țară, unde ai vrut să meri. Și, “Uite,” zâce, “io trimit un grănicer cu voi să vă ducă până la un drum. Să vă țâneți de el.” Și merem cu grăniceru, și ne duce pân pădure. Era niște brazi nalți. Și ne duce până la un drum. Drumu ăla mergea până la un drum național, de-aista unde umblă mașini. Zâce ăla cătă noi, “Uită până aicea v-am adus. N-o luați nici în stânga nici în dreapta, mereți tăt pă drumu aista. De p-aista ajunjeți pă un drum, unde să vă culeagă mașini.”
Ne luăm, că vine sara. S-o întunecat. În pădure mare, de nu vedei sorele, numa linia ceia unde era drumu ăla. În dreapta, în stânga, numa întuneric. “Măi, ce să facem măi?” Ne luăm la fugă. Tăt fujind, dăi, dăi, dăi. On întuneric. Și ajunjem la drumu respectiv. Da după cât? După două oră de călătorie, de marș. Și ajunjem în drumu ăla. No, ni-o părut bine c-am ieșit din pădure. Și vinim, tăt fujind, fujind, tăt fujem. Am ajuns la drumu ăla ce umblă mașini. Da când deodată! Numa am auzât zgomot. “Mă, ce s-aude, mă?” Stăm, stăm și-ascultăm. Am auzât on camion, murăind. Stăm în loc. Ne uităm în spatele nost. “Hopa!” Am văzut și niște zare de mașină, știi, lumina de mașină, cum trece la drumuri. “Măi, ce acuma?” “Mă, ne prindem de mână,” io eram în mijloc, aista dincoace, aista dincolo. Și io zâc, “No merem dinaintea mașinii,” io zâc, “no merem, stăm acole, că nu ne-a călca el,” am zâs. Și stăm și așteptăm. Da mașina o mai avut încă de vinit. Și ne țânem de mână unu cu celălalt și vine mașina. Când ne-o obsărvat șoferiu, o început a claxona. Dăi, dăi, dăi, tăt claxona. Noi nu ne-am mișcat din drum, de-acole, nu ne-am dus. Și o vinit la distanță de tri, patru metri de noi. O oprit mașina. Și șoferiu o scos capu pă ușa lui. “Mă, di ce opriţi circulația? Mereți din fața mașinii!” el. [Mieros] “Domnule, nu te supăra, uită, suntem refugiați. Am fugit din Ungaria și nu știm unde să merem. Fă bine și ie-ne în mașină,” am zâs cătă el, “că-ți plătim!” N-am mai avut nici on leu. “Fă bine și ne du până-n Turda, nu ne lăsa!” Și ce zâci că în mașină? Muncitori, care lucra la pădure, era plin de muncitori. Și ăla n-o mai zâs nimica, șoferiu. “No,” zâce, “hai suiți sus!” Și ne suim. Zâce șoferiu, “No,” zâce cătă muncitori ei, “măi, ia uită, baieții aștia i-acuma o fujit din Ungaria. Strâmtorațâ-vă.” O fost, aglomerată mașina. Și ne urcăm în mașină. No, șoferiu nu ne-o întrebat de bani. Da io am zâs cătă el, “Domnu șofer, nu te supăra,” io zâc, “amu ne duci, da n-avem bani să-ți dăm, că ni-o luat banii ăla ce ne-o trecut granița,
tăți banii ni-o luat, că numa așe o vrut să ne treacă.” “No,” zâce, “nu-i nici on bai,” șoferiu. Că amu am gănit noi să-i spunem, ca tăt nu ne țâpa din motor, ee, că n-avem bani. [E.V. râde.]
Numa am auzât o voce, de la mijlocu motorului, știi, “Măi, tu ăla!” cătă mine. “Dă șapca ta încoace!” Căciula, “Dă căciula încoce.” Mă, ni măi, că aista-mi ie șapca. “Da ce supărare, mă?” “Dă căciula!” Și io dau, și hainele de pă mine îi dădei, ca să nu te țâpe jos, să nu-ți facă rău, știi. Și numa, zâce cătă ăia, “Mă fraților, fiecare puneți în căciula asta cât aveți, să-i ajutăm pă copii iștia.” O pus în căciula fiecare, bani, care cât o avut săracii, și-mi dă căciula, el, cu bani.
“Bă, ia căciula, nu știu cât s-o strâns.” Om cu suflet ăla.
“Ia ci ni,” zâce, “vă dau, luați banii și vi-i băgați în buzunar, să aveți pă unde-ți mere.”
Bine, ajunjem în Turda. Ne dă jos. Acolo unde ne dăm jos, șoferiu ăla, “Voi să stați aci!”cătă noi. Stăm acole.“Mă, ăsta ne ia banii,” m-am gândit, știi, ca omu tăt la rău. “Mă, ăsta ne ie banii.”
*
Muncitorii s-o împrăștiet fiecare la casa lor. Și rămânem cu șoferiu. Și stăm acole. Pă urmă, el o o urmărit. Și o văzut acolo un polițer și o chemat pă polițeriu ăla, șoferiu, la el. Amu nu ne-o fost frică de polițer, că am fost refugiați, știi și-am știut că nu ne face nimica. Și-o chemat pe polițer, “Mă,” zâce, “uită, băieții ăștia i-am adus, că o trecut granița pe la Someșu Rece. Ie-i și îi du la birou refugiaților și-i prezintă acolo.”
O zâs șoferiu.
Am văzut că-i tăt om cu suflet.
Și ne-o dus acolo. Cetili, când am ajuns, căldură, mâncare, pregătit. Aranjament, frate! No, mâncare caldă, treburi. Să-i povestim, ne-o luat declarații, că di ce ne-am dus, di ce n-am stat aicea la unguri, știi. No, am spus tăt ce am știut, cum o fost.
N-ai putut minți. No, am mâncat bine, tăt în regulă. Murdari nu mai eram, că ne-am curățat la pichet. Ne-o dat pături și ne-am culcat. Dimineața, o fost mulți, vo 20, ne-o întrebat pă fiecare, “Unde vreți să mereți? Unde vreți să mereți?” Noi am zâs că vrem să merem la București. Alții că mărg la Brașov, alții că mărg în cutare, în cutare.
No bine, o trecut asta, și vine zua. Și ne ducem în oraș, să merem amu să numărăm banii și să ne cumpărăm câte oareceva de p-acolo, no. Da nu eram flămânzi, că ne-o dat de mâncare. Și mărgând, numa vedem frate, că un ofițer, locotinent, mărgând pă stradă în Turda, “Mă copii, mă, stați în loc.” Ne-o oprit în loc.“Di unde sunteți de loc?” “Pi i-acuma ne-am refugiat din județu Cluj.” “Bă,” zâce, “voi sunteți din Sânmihaiu Almașului?” Io zâc, “Da, de-acolo,” cătă locotinentul ăla. Mă, cine o fost? Aista a lu Puțului, advocatu ista, ce o stat și pă Magheruța, unde stă și Crișenii, acolo stăte el. Și ăla o avut un sângur copil. Pă ista. Și o făcut școala de ofițer. Și ăsta o fost acasă și nu ne-cunoscut el în persoana, că eram copii, de 17 ani. “Mă,” zâce, “voi mă cunoașteți pă mine?” Și io zâc, “Te cunosc din câtva, da nu știu di unde.” “Io-s ăsta a lui Puțului, a lu Ionașu a Puțului.” “Oooo,” zâc, “acolo ai stat pă ulicioara ceia.” “Da măi,” zâce. “Măi, cu tata meu, întâlnitu-v-ați?” “Da, chiar acuma, în toamnă, l-am întâlnit, c-o fo la cartofi aicea, pă un pământ. Și o fo de-o săpat cartofi,” tată-so. Da tată-so, nu știe el, de noi. “No,” zâce, “să-i spuneți când mereți la el că v-ați întâlnit cu mine,” el. “Bine!” “Da haidăți cu mine,” el. Și ne-o dus la restaorant, ne-o comandat câte-o ciorbă, câte-on suc. Mâncăm. Ne comandat feliu doi. Carne și cartofi, asta o fost. Și mânca. Și el cătă noi, “Mă,” zâce, “dacă voi nu mai mereți să-i spuneți nimica, și trimiteți carte, să-i spuneți ca v-ați întâlnit cu mine.” “Da, da, da.” “Scrisoare, și că fac bine”. “Bine, domnu locotinent.” Și ne-am despărțit de cătă el.
Bine, ne-am despărțât, ne-am despărțât, o trecut astea. Vine vremea, ne ducem la pichet, merem, ne suim pă tren.
Direcția București.

A
nunţ: Dacă doriţi să daţi un pic de bani ca să pot să continui eforturile mele în ritmul actual, şi de asemenea, să pot să răspândesc banii diferitelor mele cauze sociale, aş fi foarte recunoscătoare.
De asemenea, donaţii în natură sunt foarte apreciate. În natură însemnînd consiliere profesională, transcriere cu diacritice, redactare, contribuţii la organizare de evenimente, donaţie de spaţiu, de publicitate, de imprimare de materiale publicitare, de călătorie [Adaugă produse excedentare proprii aici].
Mulţumesc familiei mele pentru sprijinul lor constant.


New York
27 mai 2013


No comments:

Post a Comment