România are cu ce se mândri în afara granițelor

Cu puțin timp în urmă mi s-a publicat un interviu în România. Din motive de spațiu a fost tăiat drastic. Am primit scrisori nedumerite, așa că postez versiunea integrală. Poftiți:

România are cu ce se mândri în afara granițelor. Nu sunteți curioși să aflați cum au reușit conaționalii noștri să răzbească departe de casă în diverse domenii? Ziare.com vă prezintă în serial povești de succes ale românilor de peste hotare.

Pentru cititorii Ziare.com, cine e Ella Veres, cum v-ați prezenta?
Ella Veres e o tanti născută în România, dar care acum viețuiește la New York. Îi place să facă lumea să rîdă și să se bucure, dar dacă o calci pe coadă e pericol, că nu stă pedepsită la colț și plînge. Acționează.
Pe cartea mea de vizită scrie writer/performer/image maker - adică scriu, de la poezi la piese de teatru, de la eseuri la romane, de la erotică la scrisori deschise către politicieni. Mai apoi performer, care nu e actor, eu mă ocup strict de jucatul textelor mele, dar undeori nu e nici măcar scris textul, și nu joc doar pe scenă. Și în viață reală, și la scală largă, la nivel de societate. Aplic tehnici din Teatrul oprimaților, în care teatrul e doar o repetiție care se folosește să produci schimbări sociale în viața reală. Și image maker se referă la faptul că eu creez imagini, fie prin fotografie, fie prin cuvinte, fie prin costumație, scopul meu final e să creez o imagine memorabilă, care vă produce ceva, gânduri, sentimente, hotărîri.
Când ați plecat din România, a fost o fugă de ceva sau spre ceva?
N-a fost nici o fugă. Am mers cu un autobuz de bișnițari. Am stat la graniță de m-am tîmpit cu tantile din Zalău. Eram studentă la Facultatea de Litere în București. Prima dată cînd am ieșit din țară a fost la Debrecen în '92. Am primit bursă de vară la un curs universitar unde am învățat să vorbesc maghiară mai ca lumea, că eu sunt amestecătură, şi nu mai vorbeam în familie, am reînvăţat ca studentă.
La cursul estival erau studenți din toată lumea. A fost ceva de neînchipuit pentru mine, atît că am întîlnit oamenii din lumea întreagă, din Australia, din Bulgaria, din Londra, din S.U.A., din Belgia, cît și că am putut mânca. În fiecare dimineață am băut cîte un litru de lapte, cornulețe, miere, ouă. Nu știu unde a încăput atîta mîncare, că eu sunt mică. Dar eram înfometată cronic, de ani de zile. Comunismul naibii!
Apoi am luat bursă de studii ca schimb cultural între state, la Budapesta. Atunci am fugit repede, că îmi era frică că se vor răzgîndi de la minister. De ce fugeam? De o viață chircită, de tot nenorocul și nefericirea care am trăit-o în România anilor comuniști.
Sigur că au fost și lucruri frumoase, dar prea puține.
Știți, eu am dat-o chix sistematic. Profesional m-am ocupat cu datul la IATC. Dar eram prea traumatizată psihic de viață mea personală, ca să pot să mă deschid în fața comisiei la examene, și desigur nu eram piloasă. În particular domnul Florin Zamfirescu s-a jurat că dacă eu nu intru la IATC el își dă demisia. Întrebați-l că nu vă zic povești. Dem Rădulescu a declarat că am ochii prea mari, burtosul naibii. Nu am intrat, Florin Zamfirescu nu a demisionat, așa că salutări din depărtări.
Plus că tatăl băiețelului meu tot se ocupa cu sinucisul, și nu am mai rezistat psihic. A trebuit să aleg între el și băiețelul meu, și da, am fugit, să avem o viață mai bună departe de coșmaruri.
Înspre ce am fugit?
Înspre viață. Înspre lumină. Înspre pace.
Cum ați ajuns tocmai în Statele Unite?
Păi unde era să mă duc altundeva? Eu am făcut studii americane și jurnalism și lucram la ziare de limbă engleză în Budapesta. Colegii îmi erau americani. Eu maghiară nu vorbeam perfect ca să mă simt bine în Budapesta, și mă cam săturasem de râca etnică și a maghiarilor și a românilor și a țiganilor. Am eu alte lucruri pe cap decît tâmpenii de astea. Într-o vară am primit o bursă la o universitate în mijlocul Americii. Țin minte că am văzut la bibliotecă zile în șir episoade din We Shall Overcome, un serial despre ‘civil rights movement’. M-a mișcat foarte mult demnitatea și încăpăţînarea cu care s-au luptat să-și capete drepturile umane și cetăţeneşti și cum au reușit. Știți, în România nici nu cred că știam cine sunt, ce sunt. Nu contam. Mai ales ca femeie mie nici nu mi-a trecut prin cap că aș putea scrie, că nu prea erau femei scriitoare, doar cîteva.
Și mi-am zis, eu aș vrea să fiu parte din așa o societate, unde chiar nu contează ce ești ca nație, ca sex, ca vârstă, ci contează că vrei să contribui, să creezi, și să-ți încerci norocul.
Și mi-a plăcut foarte mult liniștea campusului universitar. Era între clădiri o pajiște verde, verde, și seara erau licurici peste tot, foarte ocupați erau ei licuricii zburând și strălucind, și nimeni nu-i omora.
Aveau drepturi.
Ei, în 1997 am luat o bursă la Radio Europa Liberă în Praga și l-am întîlnit pe domnul Michael Kaufman, care era în concediu de la New York Times și lucra la o revistă regională. Și ne-am împrietenit. Îl distra cum vedeam eu lucrurile, și cum scriam. A murit săracul de cancer pancreatic. Oricum, am zis o să încerc să intru la un MFA in scris frumos la o facultate în America. Așa că mi-am petrecut sărbătorile de iarnă scriind aplicații. M-au acceptat la Universitatea Columbia în New York, dar îmi cereau bani ce eu nu aveam. Michael a zis că sunt dezorganizați, le trebuie bani să renoveze clădirile că a căzut o țiglă în cap la un student și i-a dat în judecată, și că nu vreau eu să vorbească el cu Andrei Codrescu care predă la o facultate în Louisiana? Bine, vorbește, da’™ nu-mi băga pile. Și Andrei a citit ce i-am trimis eu acolo, un eseu în care mă miram eu de ce fetele de la liceu în România dacă se mărită sunt trecute la seral automat, chiar dacă nu-s însărcinate, și o nuvelă despre cum vede un băiețel divorțul părinților săi. Andrei a zis că nu numai că sunt scriitoare bună dar am și inimă de aur. Bine. Și m-au acceptat, mi-au dat serviciu la facultate, să-l ajut pe Andrei la revistă sa Exquisite Corpse. Nu prea l-am ajutat că nu mă ducea capul, dar el nu s-a supărat. Eram distractivă probabil și el e săritor cu ajutatul. În final i-am zis la șeful de catedră să mă pună să predau, că mi-s dragi copiii. Și m-a lăsat. Mă țin minte unii studenţi și acum. O data le-am dat nota zece la toți.
Și-așa am ajuns eu în America.
Cum a fost experiența emigrației? Cum ați fost primită de americani?
Am trecut prin multe experiențe. La început, ca studentă, m-am izbit de burocratie. Mi-au încurcat vizele, nu m-au putut plăti, niște chichițe. Mi s-a părut oribil că și în America e burocraţie. Dar s-a rezolvat, exact ca în România, trebuie să cunoști pe cineva care cunoaște pe cineva și se rezolvă, ceea ce m-a dezamăgit. Eu credeam că burocraţia e tipic comunistă. Nu, domnule, e peste tot, în floare și la putere.
Dar cînd am scăpat de aceste probleme, a fost fantastic. Am făcut în trei ani în SUA cît nu am făcut în toată viața mea în România. Expoziții, spectacole, scris, învățat fotografie. Am aflat atîtea idei noi și tehnici, tot ce vrei era disponibil la universitate. Vrei să faci poze mari cît dulapul? Poftim aici imprimanta! Ce să mai vorbim. Parcă eram în rai.
Și americanii pe care i-am întîlnit, nu colegii scriitori că majoritatea erau tembeli, invidioși, că de ce am eu un vocabular așa bogat, că știu cuvinte complicate de origine latină, și ei crescuți în Boston nu știu. Păi ce-i vina mea că m-am născut în România?! Dar restul erau foarte drăguți și generoși cu noi, studenții străini. Era o organizație care ne împerechea cu familii localnice ospitaliere. Vai ce case frumoase aveau, ce bun gust, ce modestie, ce curioși și călduroși erau cu noi. Și acum suntem prieteni cu ei. Dar noi ne-am mutat la New York, că prea era cald acolo. Și oricum eu sunt obișnuită cu vînzoleala metropolitană, mă sufoc în un oraș mic și liniștit, parcă-s iar la Zalău la liceu unde a fost scandal cînd m-am tuns la un centimetru. Cum vi s-au părut oamenii, regulile noi? Ați avut un șoc cultural?
Am fost încîntată de cîte feluri de nații și oameni am cunoscut. Și cît respect și amabilitate am primit. Cu cîta dragoste îl priveau pe băiețelul meu, și cum s-a acomodat el, rapid. Nu am avut șoc cultural, ci termal. De anul nou umblam în șlapi și pantaloni scurți.
A fost o încîntare să mergem să vedem defilarea de Mardi Gras la New Orleans. Să mergem cu vaporul în mlaștină, să dansăm pe muzică zydeco, vai și ce mîncăruri aveau.... Puțin șoc cultural a fost cu religiozitatea, că unele denominații au biserici ca niște săli de congres. Și cu elefantismul, că unii americani sunt uriași, cu valuri de carne, picioarele sunt bulumaci. Mă cam zgîiam la început cu greață. Acum au devenit invizibili.
Ce a urmat apoi?
În 2001 ne-am mutat pe Coasta de Est, unde a trebuit efectiv s-o luăm de la zero. Parcă ne-am mutat pe alt continent. A fost foarte greu financiar. Oribil. Mai ales că era chiar în vremea atacului terorist. Am aplicat pentru cartea verde, a venit, apoi în cinci ani cetățenia, au trecut durerile, dar vai și-amar. Eu ca proasta am ascultat de litera legii. O perioadă nu aveam voie să lucrez decît în domeniul meu, și daca nu am găsit, nu am lucrat nici măcar la negru. Mai apoi am lucrau orice. Dar nu îmi pare rău, pentru că aș fi pierdut mult ca scriitor altfel. Știți, poți să ai o viață comfortabila dacă ești scriitor și predai la o universitate, sau și mai bine, să trăiești doar din scris.
Dar cred că e o existența plicticoasă, te rupi de realitate, și poți să ai tu lecturi publice și dat de autografe, dacă nu ai trăit ce a trăit omul de rînd în America, nu ai o legătură intensă cu realitatea, și nu îi atingi sufletește pe cititori. Eu cred în artă ca forță de schimbare socială. Nu să ne dăm în bărci cu alți scriitori, să fim în gașcă, să ne ținem de mânuță, să ne lăudăm unii pe alții. Coterie.
Eu funcționez solo. E mai greu, dar asta sunt, cu asta defilez.
Și schimb mediul, microcosmosul des, de nevoie dar și de voie, ca să explorez, să creez materiale noi și autentice. De exemplu am lucrat într-un club vestit, Copa Cabană, și am scris despre mafiile de acolo, despre ce colcăială era, dar și duioșii. Am lucrat la un bar, am scris poveștile bețivilor, am predat la universitate, și acolo am scris despre studenții mei, am colaborat de fapt. Tot timpul schimb mediul, nu declar la lume ce fac eu de fapt, decît într-un tîrziu. Am lucrat la un atelier cu artiști care sufereau de boli mintale, iacă iar o cărțulie.
Mai apoi înregistrez narațiunile sonor.
Mai există acolo fascinația pentru Est, pentru comunism, pentru Ceaușescu? V-a ajutat asta cumva?
Nu aș chema-o fascinație. Curiozitate, poate, deși pe cei din generaţile noi nu îi interesează trecutul, comunismul e ceva demodat pentru ei. Dar cei mai în vârstă care au auzit de Ceaușescu dau din cap ce mai bou, bine că l-ați împușcat, și le e milă de ce am avut de îndurat, și sunt plini de compasiune. M-a ajutat sufletește că am putut să răbufnesc în scris, și scriind despre asta am înțeles mai bine viața noastră de demult.
Cu ce sunt ei fascinați e cu Dracula și vampirii. E distracție mare să vezi așa reacție, nu e conștientă. Cred că nu sunt prima să vă anunț că de România nu au prea auzit americanii, dar de Transilvania, să avem pardon, toată lumea știe și iubește Transilvania. Așa că norocul meu e în final că m-am născut acolo și pot să spun fără să fiu iredentistă și alte tâmpenii, că mă mândresc că-s transilvăneancă. Și e o mare diferență să-i vezi că îți zîmbesc cu drag, și după ce trecem de poveștile cu Vlad Țepeș, pot să le spun despre locurile și oamenii de acolo, și rîd sau se îndurerează cînd aud. Nu cred că e vreun alt grup etnic mai bine primit ca transilvănenii în America. Bag mîna-n foc.
Dacă ar fi să facem o paralelă între România și alte țări, care credeți că e profilul cultural al României?
Nu prea înțeleg întrebarea, vorbiți de branding? Eu cred că e o boală națională asta cu supoziții că România e așa, și românii sunt așa sau așa. România e făcută din mulți oameni, multe activități, sunt multe nuanțe, nu există cred ceva centralizat, ușor de catalogat. Eu iubesc arta tradițională din România cînd e cu adevărat tradițională și făcută cu talent. Despre arta cultă, cred că sunt mulți oameni talentați, în toate domeniile, atît recunoscuți cît și pierduți, distruși, dar și mulți șarlatani sus puși, care sunt iubiți de publicul român, și mulți mișei care au distrus valorile culturale, așa că ce pot să spun eu?
România aparține lumii, talentul care e acolo ar face viața multor oameni mai bună, dar România nu se poartă față de oamenii ei talentați responsabil. Dacă iau premii internaționale, atunci da, românii se mîndresc cu ei. Deși, de ce nu prea știu, că nu au contribuit personal la lupta celui premiat.
Cum arată acum viața dumneavoastră în State? Care sunt cele mai mari realizări de până acum și ce planuri aveți pe viitor?
Momentan sunt într-o perioadă ‘de clocire'. Trebuie să redactez foarte multe materiale neterminate, așa că sunt puțin sihăstrită. Gata cu aventurile găsirii de materiale noi. Disciplină zilnică, muncă, muncă, muncă. Și am bucuria băiatului meu, care acum face muzică electronică și merge la masterat în psihologie.
Realizările mele? Păi în ziua de azi simplul fapt că trăiesc în Manhattan e o realizare. Că pășesc 20 de metri și trec pe lîngă o cafenea marocană, un restaurant pachistanez, o sală de dans samba, o spălătorie chinezească, o carmangerie portoricană, e o realizare în ziua de azi. Cîți nu ar vrea să trăiască aici și dau bir cu fugiții?
Sigur, sunt puțin mîndră că am scris cărți, că am avut expoziții de fotografie, că am pus sau mi s-au pus în scenă piese, dar pentru mine nu e ceva interesant. În timp ce le fac e interesant, după aia, mă iau cu treaba nouă. Eu cred că scriitorul, artistul are o funcție utilitară, ca cizmarul, ca ceasornicarul, ei, poate nu e cel mai bun exemplu, ei fiind pe cale de dispariție, dar că și eu fac ceva util.
Vreau să ajut în felul meu.
Dar e inflație de scriitori cu internetul. Așa că n-am ce să mă laud.
Planuri de viitor aș avea eu, dar m-ați prins în o perioadă de totală euforie informațională. Am terminat de citit și văzut cîteva documentare științifice despre clonare, nano tehnologie, și nu mă pot dezmetici încă. Planul meu era că să îmi termin munca începută, să o arhivez și pe Internet, și să mă pregătesc în caz că îmi sunt numărați anii sau vine vreo boală, să fiu cu totul în ordine cînd vine timpul să închid aprozarul vieții. Asta era planul meu pentru următoarea decadă. Dar cînd aud oameni de știință serioși, și nu unul, ci zeci, că în 2030 vom avea capabilitatea practică să devenim nemuritori, să ne duplicăm creierele, să însănătoșim bolnavii, și chiar să reînviem morții, îmi bubuie creierii. Vă dați seama?! O prietenă îmi spune că și algocalminul e dificil de cumpărat în România.
Și în vreme ce se întîmplă asta în lumea științei noi ne ocupăm cu tot felul de prostii, invidii și mîncărimi, adicții și discriminări de tot felul, războaie, furtișaguri politice. Ce să mai vorbim. I-am zis mamei cum au clonat aici pisici și căței cu bani grei. Mama a zis că la ce, că în România sunt cu droaia pe stradă, a nimănui.
Ce minunat ar fi să mă pot clona și să mă cresc eu, că tot am vrut o fetiță, dar aici în New York, să cresc aici din nou, o viață fără violuri, fără alcoolici abuzivi, fără securiști și comuniști care mi-au călcat în picioare tinerețea.
Ne gîndeam cu o prietenă ce bine ar fi să-l putem clona pe Robert Redford, să ajungă la toată lumea. 100,000 de bucăți. Ce om deștept și frumos și generos. Și Marcel Iureș ar fi interesant. La metru. Dar să vorbească engleză perfect, și poate cu vreo 20 de ani mai tînăr și nefumător. Și atunci ar lua Oscarul și ar fi tot românul fericit.
Din punctul dvs de vedere, sunt românii patrioți?
Sunt ei românii de toate felurile, patrioți încuiați la cap care cred că a fi patriot e să te dai mare că tu ești cel mai tare în parcare, uite ce de premii am luat noi, suntem mai dihai decît americanii, sau maghiarii, etc, și patrioți înțelepți care încearcă să schimbe lucrurile negative în țara pe care o iubesc.
Duminică a fost ziua Israelului aici și mă uitam la defilare, cum au venit ei toți, de la milionari la evrei săraci, ortodocși cu perciuni și cămeșoaie, cu stegulețe, cu cățel și cu purcel. Și mă gîndeam de ce nu avem și noi cei veniți din România defilarea noastră? Ce m-aș bucura. Dar nu avem. Prea mult rău ni s-a făcut, sau am făcut unii altora, ca să avem încredere, sau să ne iertăm aproapele și să defilam cot la cot bucuroși și mândri. Deși nu trece zi să nu aud vorbă românească aici pe stradă. Se ciondănesc pe celulare, sunt disperați că s-au pierdut unul de altul în oraș.
Ce sfaturi le-ați da celor care se gândesc acum să emigreze în SUA?
Noroc mult vă doresc. Îmi pare rău că se golește România, dar dacă credeți că e mai bine pentru viața scurtă pe care o avem să o fructificați aici, tot înainte. Sistemul de sănătate cam scîrțîie, chirile sunt foarte scumpe, se muncește mult, nu aveți voie să fumați la locul de muncă sau în restaurante, sau să ciupiţi femeile pe stradă sau să fluierați după ele. Altfel e loc pentru tot globul aici. Dar faceți bine și nu înjurați lumea în românește pe autobuze sau pe stradă, crezînd că nu vă înțelege, că nu se știe cu cine vorbiți și mai vă iau la palme.
Cum sunt văzuți românii peste Ocean?
Care? Noi care suntem aici în SUA? Cred că lumea ne iubește în general. Am fost la un vernisaj și un domn care vinde artă a zis că fiecare persoană ar trebui să aibă un român în viață lor, așa nebunatici suntem noi. Mda. Dar au fost și discuții despre dudui care se mărită pentru cartea verde și apoi divorțează prompt. O rușine, dar și rusoaicele fac asta, mai rău, îi bagă în faliment cu bijuteriile și blănurile și vacanțele tropicale.
Dacă mă întrebați despre cei din România, nu prea sunt vizibili de aici. Deși e paradoxal. New Yorkul are peste 8 milioane de oameni pe o suprafață mititică și e cunoscut în toată lumea, iar România e măricică, are 20 milioane, însă deocamdată parcă e pe lună.
Dar să sperăm că viitorul va fi diferit.
Cum a marcat New Yorkul evoluția dvs personală și profesională?
Nu îmi pot imagina existența mea fără New York. M-aș urca pe pereți fără New York. De plictiseală, de angoasă, de durere. Aici eu pot să fac orice îmi trece prin cap pe buget limitat. Mai ales dacă fac spectacole, actori lucrează voluntar, pentru vizibilitate.
Aici nu trebuie să călătorești să vezi lumea, arta, cultura altor popoare, căci vine lumea la tine, efectiv. În unele zile cu soare am locuşorul meu în buricul orașului, îmi pun măsuța mea cu cărțile și pozele mele și tot felul de drăcării care le creez în piațetă. Și întîlnesc oameni din toată America și din toată lumea. Sunt ambasada stradală a României, în felul meu umil. Niciodată nu știi cu cine vorbești, și ce se va întîmpla.
Mai apoi profesional aici lumea te ia în serios. În România nu prea sunt drăguți. Am rămas tablou cînd am vrut să-l intervievez pe domnul Florin Piersic, că mi s-a spus că e vorbă lungă cînd face discursuri publice le strică programul, în loc să vorbească 3 minute vorbește 30, și că ar fi o idee bună să îi dau ocupație, dar m-a beștelit la telefon. Presupun că în România jurnaliștii nu sunt cotați foarte sus.
Aici în New York am acces cu ploconeli din partea echipei oamenilor de cultură dacă îmi troanca să-i intervievez. Am promovat cultura română cu interviuri pe la reviste pe aici într-un timp. Dar acum am schimbat macazul. Nu sunt eu trompetă publicitară. Prefer să vorbesc cu un olar din Maramureș, sau cu un fost deținut politic cinstit, sau cu o tînără inimoasă care organizează curățenii naționale în păduri, decît să aud regizori plictisiți despre cum au făcut ei filmul lor depresiv, ce premii au luat, și așa mai departe.
V-ați mai întoarce în România?
Păi eu mă întorc tot mereu, dar nu se leagă. Eu am crezut că voi fi navetistă, între România și America. Dar de cîte ori am încercat să aduc ideile mele și arta mea în România ca agent independent cultural, nu părea să fie nevoie de ele. Scriau la gazetă pe rupte, nu-i vorbă, dar cam atît. Plus că forurile culturale, vai de capul meu ce am mai pățit.
În Cluj în aula Bibliotecii Universitare, am avut expoziție de fotografie. Mare anunț mare la ziare, la radio, la TV. Vernisaj, eu cuvîntez la populație, cînd tronca! tronca! vine amploaiata bibliotecii pe scări în jos și țipă la mine cînd o să îmi pun pozele pe perete, cu oamenii de față! ‘Păi uitați aici, sunt expuse deja.’ Cucoana zice, ‘Păi astea? Astea-s mici!’ ‘Doamna dragă, în primul rînd că noi avem aici publicul la vernisaj, și nu se cade să țipați, mai apoi așa mici cum sunt, sunt fotografii artistice pe care le-am avut expuse de zeci de ori în America.’ ‘Nu,’ iar țipă, ‘noi punem poze mari.’ ‘Păi nu am poze mari cu mine.’ ‘Facem noi!’ ‘Bine, faceți.’
Și a doua zi întradevăr le-a jupuit pe ale mele și au pus ei poze de trei ori mai mari, tipărite vai și-amar la imprimanta bibliotecii după versiunea mea digitală. Mda.
Mai apoi m-am dus eu la Bibliotecă Județeană Sălaj, în Zalău, orașul părinților mei, să organizăm o lectură cu public. Aici în New York asta facem din cînd în cînd la biblioteci, ca autor local ai dreptul să te duci și să citești la populație din operă. Și m-am gîndit că așa ar trebui și la noi în oraș, sunt plătiți din banii statului român, nu? Și mă înțeleg cu bibliotecara și totul pare okay, pînă mă sună un jurnalist să-mi spună că doamna bibiotecară a declarat la presa locală că dînsa nu sprijină acțiunea pentru că scrisul meu e obscen. Am rămas tablou. Îi spun jurnalistului, ‘E ceva neînțelegere la mijloc, nici măcar nu am decis ce voi citi, stați să vorbesc cu doamna.’ Și întradevăr doamna bibliotecară îmi zice că un coleg a citit monoloagele mele și dînsa nu vrea să zică lumea că ea poluează mintea tineretului din Zalău cu scrieri americane. ‘Păi bine doamnă, dar nici nu am hotărît ce vom citi, că ați fost ocupată, nu urma să decidem azi?! Ce obscenități vorbiți dumneavoastra? Nu era vorba că citesc din viața veteranul de război Teodor Bodea? Singurul monolog mai aiurea era cu un domn care era drogat și bătea cîmpii cu fanteziile sale, dar nu am zis că vom citi așa ceva la liceeni. Oricum, aveți Mircea Cărtărescu în bibliotecă? Aveți, sigur că aveți! Și dînsul e obscen în viziunea dumneavoastră?’
Oricum, a fost tam-tam în presă, și în final s-a adunat cenaclul local și mi-au auzit operele și și-au dat cu părerea dacă am talent au ba, dacă e literatură ce scriu eu acolo. Cînd nu despre asta era vorba. Eu venisem să ne împrietenim, poate să organizăm ceva schimb cu colegii de breaslă, să vedem dacă pe viitor ar fi posibil să vin cu un grup de scriitori americani în o tabără de creație, cine știe. Am lăsat-o moartă.
Desii am avut și experiențe bune cu oameni inimoși, la Târgu Mureș la Teatrul Scena, la Baia Mare la American Corner, la Facultatea de Teatru din Cluj și la Radio Cluj, La Muzeul Țăranului Român și la Centrul pentru Jurnalism Independent în București, dar cumva după experiențele rele mi s-a strepezit entuziasmul.
Dar știți, nostalgia e puternică. Așa că de-a lungul călătoriilor mele în România am intervievat mulți oameni generoși despre viața lor, minus Florin Piersic, și încet încet transcriu și traduc în engleză materialul făcînd un portret colectiv.
Adeseori mi se pare că sunt în România cînd le ascult vocile.
Voi fi gata în un an, doi, și poate atunci mă vor băga în seamă domniile lor din ţară. Între timp, le mai pun pe blog.

Anunţ: Dacă doriţi să daţi un pic de bani ca să pot să continui eforturile mele în ritmul actual, şi de asemenea, să pot să răspândesc banii diferitelor mele cauze sociale, aş fi foarte recunoscătoare.
De asemenea, donaţii în natură sunt foarte apreciate. În natură însemnînd consiliere profesională, transcriere cu diacritice, redactare, contribuţii la organizare de evenimente, donaţie de spaţiu, de publicitate, de imprimare de materiale publicitare, de călătorie [Adaugă produse excedentare proprii aici].
Mulţumesc familiei mele pentru sprijinul lor constant.
 

New York

Iulie 22, 2013