my puppy pandele. she has it in her little heart to bark to protect me. as if i've always done the overt protecting.
curiosity that still makes me read, watch movies, dabble in the arts. it fills my solitude with wonders.
that i can still listen to other people's stories when they open up to me.
the future.
my son, family, america, my home, medicine that erases my memory.
lovely colours. turquoise, sunny yellow, purple.
rosamunda, my shy and fascinating gray tabby. her walk a lingering ballet.
candles, lazy susans, shelves, wind chimes made of shells, fridge magnets, peacock feathers, cloth shower curtains.
cowboy boots, songs, wood planks, ocean swims, bountiful thrift stores, our art gallery, my new friends, my old friends, technology, a bridge over ocean.
my house plants, clocks that tick time away, chatting with you, when stars aligned permit it.
From time to time when the sky is gloomy I gather various textiles that are not happy whites anymore and I turn them into golden days.
I'm told being useful to others, sharing your knowledge is the way to go. Keith Pavia fellow artist reminded me that talents are given to be shared not buried away.
It is still trying for me because I grew up under communism and much was taken from us in the name of altruism.
Yet for many years I went that route only to get burned out.
So: dissatisfying whites get soaked for an hour or so.
I put to boil 4.5 gallons of water and 13 tablespoons of turmeric and 9 tablespoons of alum. If curious Google as to why.
I pushed the clothes thoroughly under the concoction and made sure it stayed oppressed.
After an hour get them out without burning yourself.
Rinse. The turmeric powder might create a Milkyway of sorts on the bathtub floor. Get metaphysical.
Take pictures with your phone and not spify camera while rinsing until the water is not yellow anymore.
Put a second load into the brewing cauldron. If you get annoyed by the waiting like I do since I equate waiting with terrorising controlling tactics, as experienced under said communism, double task. Repot your plants. Here goes Pandele, my digging assistant:
After rinsing put them in the dryer and get all metaphysical again.
Then fold the fluffy clothes and uuu and aaa about how soft and sunflower fields and daffodils and autumn ginko tree leaves they are. And how you'll never get to be depressed by blahy whites again. It's not your fault the washing cycle is just half an hour here in America and you can't get them be the required white.
And that how disgustingly patriarchal it is that brides must wear virginal white. And you can't remember the biblical title of a movie in which Betty Davis stubbornly showed up in a red dress she bought of a sexual worker and Jane Fonda's father dumped her. Jezebel the film.
At my wedding my head looked like a buffalo partition in the middle teased in two mounds stiff with hair spray. Made my own white dress. God, every year I find more stuff in my younger past to be embarrassed about.
Here are the invigorating results:
Even rust splotches look artsy now:
This flower is my phone screen now to remind me that when in doubt use yellow.
After trimming off the stray strings I made a tassel:
and left the rest to Pandele to play
while I took a hot bath using the brewing. Turmeric and alum is great for you. Google, Google. If you douse your nether parts you can be a virgin all over again. Yep.
I don't understand why the eclipse is outside of the sunshine. Could it be just its reflection? Anyway exciting to be reminded we have a sun and there are thousands of millions of suns.
Imagine centuries ago people got scared not knowing what happened to the sun.
inside this rotting grapefruit are seeds that hope for a future, to become trees. the beat of my heart, the workings of my mind, the air in my lungs, the tissue of my aching muscles feel like this rotten fruit. i should listen to wise voices, some asking me to check where the rot attacked the fruit, make its autopsy, remember that i created the conditions for this disintegration, i placed the grapefruits in a plastic bag, and instead of storing them into the fridge, i forgot them in a corner in the hot kitchen. i should listen to kind, scared voices, my eighty-years-old mother begging me to say nothing. ‘don't get involved, listen to me, daughter, the phone lines have ears. stop talking about him.’ ‘but how can i? this is not your totalitarian romania, mother. i came here to be safe.’ ‘you are safe,’ mother snaps. ‘you are millions of people. it's gonna be alright.’ people are in the street, protesting. he barricaded himself in his tower, built a wall of sacks of sand. i don't have strength to join them. i've been through enough civil unrest at the fall of communism. i can't i can't i can't live through four years of shame, disgrace, the president hurled on us the laughing stock of nations, war monger bigot. i ask mother tips about baking a traditional romanian cake, cozonac. she applauds my interest. this is what we should be conversing about over skype, not elections. so, woman go back to your kitchen, oven of life you are. the rotten grapefruit goes to the compost pile. i still have two healthy glowing yellows. i zip them up separately and send them to the fridge hibernation. can't i do that too? wake me up in four years? no, i can't. rot would eat my entire pantry. must stay vigilant.
In
the NYC Park and Recreation swimming pool down the block. I swim faster,
vigorously, since on my retina the Rio Olympics unfold. I don’t understand the
rules of the swimming competitions, or even swimming styles. All I engage in is
my frog stroke. It’s an approximation of breast stroke and butterfly, I was
told by savvier swimmers at the gym swimming pool in winter. They insisted I
should sink my head in the water, but I can’t do that at our neighborhood pool.
Swimmers share wide lanes during the early morning lap swim hours. I rotate my
head like a periscope. I have to watch out for the careless back-strokers to
avoid frontal collision. I surely don’t want to start my day in a Titanic wreck.
During
day there are no lap swim lanes, the pool turns into a zoo. Crab hermits congregate
on the pool ramp and steps, blocking your access. The floor is dangerous to
step on, since queen conch shells covered in barnacles don’t budge, busily
working on their pink pearls. Your serene swimming is hindered by papa sea
lions dipping their squealing pups in water, majestic whales snorting
menacingly at you, their calves frolicking under their protective bellies, or by
dazed catfish with their fingerlings pulling at their barbel-moustaches, or alarmedfrogs, basking on pool edges, squawking loudly as they
dive to rescue their overconfident tadpoles engaged in underwater
breath-holding contests, or teenage sea horses clutched amorously, or islands
of rapping seagulls, or the occasional mermaid, slaloming through clusters of ponderous
pelicans, searching for their mermen, attacked by quarrelsome Medusas, or lazily
hanging out with Rastafarian octopuses, anyway, not to belabor my point, playful
bathers pop up in front of you from the water, splash, jump, ignoring your
‘efforting’.
So
when a teenage girl follows me around and finally asks me smiling what kind of
swimming is that, I apologetically say it’s my one of a kind frog style. When
she asks me how I move my legs, arms, I realize she wants to learn to swim. I
demonstrate. She eagerly imitates my arm moves. She moans she’ll never be able
to swim. I encourage her, she will swim in no time, much better than me, if she
registers for free swim classes. I want to get on with my ten-lap quota, that
is ten pool lengths. In the morning I manage twenty pool widths. I’m a slow
poke, but I came a long way.
I
grew up in a dusty little town with no river or lake or clean swimming pool,
the seaside was 400 kilometers away, and mom was terrified of water, fearful
I’d drown or catch diseases. When I swam my first lap a few summers ago I
thought I’d die, my heart was pounding out of my chest, my lungs were
agonizing, my feet were shackled in cramps. All this in a sad four-feet-deep pool
surrounded by eight lifeguards. So to me frogging twenty laps in half an hour
is winning gold at the Olympics.
What
those swimmers do in Rio is unbelievable. I’m in awe that they manage to jump
into the water timely. I’d be still gasping for air on my trampoline, debating
if I heard the start signal or not, while they’d be finishing the race, go on
the podium, take their medals, travel back to their countries.
But
according to my Yoga teacher I’m a gold medalist just for the mere fact that I
show up on Thursdays at her Yoga class. As far as she is concerned, I could
snooze on the matt in Child’s Pose, well, maybe that would be uncomfortable,
but in Corpse Pose, and still win a medal for my ‘efforting’. Well, the
municipality pays for this class, so some follow her advice, but were they to
pay from their own pockets I bet they’d like to get more bang for their money
than a nap on a matt. Anyway, the teacher’s point is that Yoga class is not a
competition arena. No judges, no judgment.
If
only I could reach that stage of enlightment, life would be so much easier, so
much rosier. It’s a daily struggle not to pass judgment. I blame it on being
raised during Ceauşescu’s socialism. My theory is that officially we were
supposedly all in it together, so everybody goaded everybody, criticized one
another. Everybody’s choices and actions affected everybody else. We all had to
attain Epoca de Aur/The Golden Age of
Communism as a group, not individually, slow pokes and Olympians alike.
We
stand tall in Mountain Pose, eyes closed, listening to our teacher about the
new women’s gymnastics world champion, a nineteen-year-old that smiles
effortlessly and treats herself to pepperoni pizza even when she doesn’t win
gold. She is the greatest gymnast of all times ever, the teacher enthuses, she
can do poses that even male gymnasts have trouble with, she is so strong, so
playful. The best.
I
just can’t keep my eyes closed. I squeeze my eyelids, but I just can’t
meditate. How could this American girl, the new world champion, be the best
ever?! Nadia Comăneci is the best ever. Ever, ever, ever! Without Nadia there’s
no modern gymnastics! Plus Nadia was born in Romania, and so was I, and you are
now telling me Simone Biles is the greatest ever, ever? No, no, no! Nadia Comăneci
is ever, ever, ever! I was a child when I watched wistful Nadia, a child
herself, competing in Montreal, making the billboards go 00.00, because the
machine had no 10.00 score for her perfection. I watched the world go berserk
with wonder.
Then
when she competed in Moscow the Russians cheated and stole the gold from her,
because Russia’s might would trample us under its boot. I watched in tears her trainers
withdrawing the team from the competition. That was the last sports competition
I ever watched. It made me sick for decades. Only this summer visiting a dying
friend I indulged her and watched together one evening’s broadcast to see if a
Hungarian swimmer would make us proud. To my surprise I was so happy to see so
many driven youth. Nowadays it’s cool to drift aimlessly, alas. Those swimmers,
faces so young. It was endearing to hear their rehearsed speeches of gratitude.
If you beat your competitor with just one millisecond you became the winner.
Ridiculous. I’d give all finalists medals.
And
then, at the gymnastics there was Nadia in the bleachers. And Marta Karolyi.
And the American team wins. There’s only one lonely Romanian gymnast competing,
not even a team. It was heartbreaking. What happened?! Romania was a powerhouse!
We defined modern gymnastics! And now America wins it all?! What happened?!
Well,
dear Ella, funny you should ask. Where do you live? In America. Where’s Nadia?
In America. Where are the Karolyis? In America. Who wins? America. The safe
harbor we all seek.
Simone
Biles is a sweet girl, from foster care to gold medal, what an inspiring,
from-rags-to-riches story, sure, but don’t tell me she is the greatest of them
all. There’s an entire team of Romanians behind her. The Karolyis gave America fifteen
world champions, nine Olympic champions, over seventy medals, and on and on the
list goes. I don’t know if Nadia had privileges in Romania, if she had enough
food to eat or was starving like the rest of us under communism, if she was
freezing in her home, like the rest of us, or if she treated herself to pepperoni
pizza, but I know that behind her was the sadness and joy, the humiliation and
pride of the little country of Romania.
And
now they have nothing. That is partly their politicians doing, alright. That is
partly our doing, because we ran away for dear life, alright. But it is also
part of beloved America’s doing, gulping in everything. Look at the many Easter
European names that American champions have.
Sure,
it is for the greater good, for humanity’s good.
But,
please Yoga teacher, even if you were not born when Nadia was a world champion,
you surely have heard of her…
Summer should be gone by now. kids are back to school, the outdoor swimming pools shut down, it's 9/11, corrosion of mourning, yet these are the sweetest days, like summer camp last days, mixture of sadness that it ends and resolve to stuff in all the loveliness you can muster to tie you over till next year.
To Brighton Beach I go. Daily. It's my job to be the plaything of waves, bask in the sunshine, darkening skin, be the sand's nesting, hatching creature. I meant to say bird, but I'm rather a turtle.
Anyway, poetic I feel on the sunny beach of Tuesday. Come Wednesday, weather reports alert me there shall be rain on Brighton Beach. I say bah to weathermen. How many times they said rainy weekend, rainy weekend, don't go Upstate into the forest camping, rainy weekend! and it was sunshine. But, a dutiful part of this city's social fabric, I exercise my right to call 311 and find out if the beach is open. I expect De Blasio to do better than Bloomberg. Last time I called 311 to find out where was the exact location of a recycling event the municipality organized, they moronized on the phone for 15 minutes and still couldn't get me an answer. They said I should Google it. I told them they should step it up, the city is going to the dogs.
This time the lady said there is no storm alert, I'm good to go.
Alright. I go. I get of the train, rush to the boardwalk. People leaving the beach, the inland half of the sky is a dark compact cloud, but above the ocean sunshine and fluffy, wispy clouds. I put on my swimsuit, proceed walking towards the water, barefoot in the tickling sand. Reluctant fellow beach goers fold their chairs, gather their paraphernalia, fold umbrellas and walk off the beach. The young lifeguards would not cease whistle blowing and goading everybody to get off the beach. Out of the water, out, out, out. If lightning hits the ocean we shall all die and they gonna be reprimanded. The city will have to pay a motherload for negligence if someone croaks in the water.
Alright, alright, hold your horses, i'm gonna comply, but I won't go back to Manhattan. I'm gonna toughen it up, and after the storm, I'm gonna be in the water, and you shall sit in your lifeguard chair in your orange shorts until closing time. I shall get what's mine.
Now, on the boardwalk there's but one pavilion where you can stay dry, aside from the Tatiana, Volga, and other Russian restaurants. I've never been in the pavilion, gazebo, whatever you call it. Well, I step in, goodness, it's Homeless Central. Benches are covered in food leftovers, rice, fish bones, bent aluminum foil plates/containers. Some fiercely stinking bums sleep on benches, others horse around with eyes drugged up. And the human stench. What is the municipality doing?! Hose the place down! Scrub it!
I scurry into the corner where the lifeguards took shelter. Two lovely Russian girls follow me, daintily placing their totes on the bench, but I can't sit down in that attack of odor. I stand by a pillar that blocks the waft of squalor, I bend to breathe in the freshness of rain. First it drip drops, making tiny nests in the sand, like a pimply moon surface, or post pimply, minute craters. Then one lightning cuts the sky jaggedly, its thunder astounds us, and on and on it downpours, its freshness its mist takes over the right side of the pavilion, then the rain drenches it, as the wind hits obliquely, so people migrate to the other side. A girl huddles near me, saying sorry for crowding in, but we were the only normal looking people on the premises. We laugh. We even eat now our sandwiches. On the beach a fellow jogs unperturbed by the whistling lifeguards. Oh, you thrill seeker, you defiant insect shall die by the wrath of God. Thunders make us shriek, the entire pavilion buzzes elated. The rain now drenches our side so we move in the center. The slow motion bums cover their heads and shoulders with a felted beige cloth, dry grass and burs stuck on it. They move in a tight circle, like in a dance. A radio plays a tune from under a guy's bottom. He sits on it so he won't get wet, I guess. He is highly amused. High, so amused. Whatever.
I feel sorry for them, I have two people in my past who bummed out of the system. Yet, the fumes of self indulgence, their murky eyes, I abhor.
Half of the sky brightens up. Look, look, I point to the dainty Russian girls, look! A double rainbow!
When they realize what I point to, they flip their Iphones and well, take pictures. I should not bitch. I lived a life of hunting pictures, the camera between me and life, kept isolating distance.
Here and there people get back on the beach. I cautiously follow their example. One even gets into the water and swims away. Well, I march on sloshing into the ocean. I don't care if seaweeds and children toys float about. The 311 lady said the beaches are open, no rain, I shall get my swim.
But a whistling Park and Recreation green shirt lady, screams, running towards us, we should get out immediately. Another fellow comes, puts down his backpack and tells her in a heavy Russian accent, what's the problem? I want to swim. It's not six o'clock, closing time. I want to swim. The woman harps on, we are all in danger of dying. The strappy fellow rolls his eyes. I just walk away, along the foamy sand towards Coney Island. A portion is marked with a string of plastic red flags, forbidden, forbidden. I pass by a large group, all ready to buggy. Three mothers with infants held tightly in their arms, stand in the gently tumble of the ocean. Two elderly ladies with matching one piece black swim suits topple into the water. Further on four guys place their belongings in a heap and take their clothes off. They look like body guards. I doubt the whistling lady will mess with them, so I go into the ocean and don't get out of there until I get my fill.
the sun takes over the sky. I walk into it, golden ray dress my skin with warm kindness. I reach a lookout, a pier, a promenade jutting into the ocean. I jump over its fence, and walk to the end of it. A two-generation family, elderly mother and younger woman dressed in saris, take pictures with strained smiles, rainbow in the background. By now the rainbow it's not double anymore and what's left of it is disconnected, cut to pieces by clouds. Exactly like the American Dream, fellow suckers!
When I walk back I converse with a white-haired fisherman. He's proud he's from mere Brooklyn. Just Brooklyn, no exotic origin. He laughs when I ask him if he caught any mermaids yet. They're not biting, they're just playing. He warns me I should not walk back along the beach, because there are many psychos and derelicts by the water. Keep safe on the boardwalk. I try to follow his advice, but midway by a grouping of wire garbage bins, a robust man feeds seagulls bread. He screams at me I should go sideways because the birds are dangerous, they know him, but they'll attack me. I just can't walk away. I am under their spread wings floating on the air currents, ever so gently, their feet straight like ballerinas on points. Their screech, a dissonant orchestra, arresting when it flares up each time the man throws a bagel in the sky. They fight over it. So many wings afloat. I just don't understand how up to now I always found them repulsive, when they walk awkwardly on the sand, beady eyes, Pinocchio beaks, big fat bodies, sticks for legs, and now the wonder of them. I am less than them, I can't fly, fly, up in the sky.
The other day I was walking my kitten, Sebastian. He was sniffing information along a fence. There was plenty of space to walk by us on the side walk. Yet, a tall, bow-legged white man came full force ready to trample on Sebastian, yelling at me that he has the right of way over a cat. I told him, Sir, Sebastian is a creature of God, like you. Oh, no, he hollered back, I am superior. No, you are not, I fought for my Sebastian. You are not. He turned the corned screaming, just watch what will happen next time to your cat. Suddenly I saw him dressed in KKK hatred. You, Sir, are actually less than my Sebastian. Later I thought I should have told him that I knew too well what shall happen to my Sebastian if he comes our way again. Sebastian will pick up the phone and call 911 and report animal cruelty and throw his ass in jail.
Anyway, under the symphony of wings I was. Suddenly a young couple starts videotaping the man feeding the birds. In vain he forbade them and asked them to go away, the couple advanced for a close up of the screaming mad man feeding seagulls, the next Facebook sensation. Or Youtube? Instagram? one of those. Vimeo. Oh, the narcisistic downside of social media...
I walked away towards the ocean, sunshine on my back, and neared its foamy splashes. Indeed a scary looking man, face redand puffy sat by a suitcase, sprawled legs, water washing on him. I sped up. An elderly lady talking to herself picked up two pennies from the sand. I found a quarter. She told me lucky, lucky, when I opened my hand and she saw the carbuncled coin.
Back on Brighton Boulevard, I bought 3 lb of brie cheese for $2, and I got on the train, sand still wet sticking on my feet.
Felt like raspy gilding.
I am not sure if it was switching from my laptop analog keyboard to the tablet screen touch keyboard, with its offering of words that I find distracting, or various private matters, that have dwindled my internet communications for the last year or so. But today while swimming, both to clear my mind, zennify it, and to appease my shoulder pain.
Thanks to the communism heating quotas my bones often ache. I remember once visiting a prominent writer who had a hazardous garland of electric heaters dangling above our heads, saying he would not succumb to communist terrorism, he being a writer had to think and one stops thinking if shivers with cold. He shall not grovel, when they catch him.
There even was a joke about a fellow paying a visit to a girl he was wooing. Suddenly her father got up from the dinner table and started to put his coat on. The young man mortified he overstayed his welcome, got up and apologized he didn't know his host had to go. But the father patted him on his shoulder, 'Relax, and continue your youthful chatter, darlings. I'm just readying myself to go to bed.' In other versions he gets into his skiing suit.
Anyway finally today while swimming I peeked out of my silence, like a snail with its feelers, eager to share this with you:
I went on Sunday afternoon to Brighton Beach, both to soak my aching bones in the ocean salty water, my mom swears by salty water baths, and poultices with cabbage leaves, and bask in the sun. And eat the fried dough filled with meat or cheese they sell on the street. This is how my Eastern European nostalgia manifests itself. I eat fried dough to induce a bile duct attack.
Anyway, on the beach it was lovely, never mind the trash filthing the sand and the Geico ads the skies. I commiserated with the water bottle and nuts and beer and cotton candy mule people. Two fine-figured guys, perhaps honeymooners from out of town, took selfies hoisting the cotton candy pole they borrowed from the smiling stubby vendor, butching it under the pastel rainbow cloud of bags. She made a pretty penny, in three minutes she sold about 15 bags.
On my way back I shopped around on the Brighton Beach Avenue. I don't know much about Russian people, I'm sure there are all kinds, but I grew up with horrible stories about the Russian soldiers raping and pilfering, taking all the watches they could in the village. How brutish they were compared with Nazi soldiers. How almighty Lenin or Stalin died of immoral syphilis, the hypocrisy of it!
So when I find myself dealing with unsmiling sales women in Little Odessa, who cheat unfazed punching in $1.50 for a pound of vine tomatoes when the price is 99 cents, and reluctantly make the correction when I call their attention, my feathers ruffle a bit. I buy from the next stand two chocolates for a dollar, and I'd like to see the cheese that is under the shopping bag of a chatty beer belly Boris. I ask for the privilege to have a peek at the merchandise, but Boris decides I'm a fellow Russian and says something something then 'Gyevochka'! (This is an approximation of how it is written phonetically, I can't speak Russian. Maybe I should call 311. Google translation didn't work. Help appreciated.) For those who have not gleaned from Russian war movies that 'Gyevochka' means little girl, now you know. I calmly inform potbelly Boris, in English, 'To you, Sir, I'm 'Madam', not 'Gyevochka'.' And I removed myself leaving him behind agape. In the name of all Eastern Bloc I strolled away victoriously. He bullishly followed me! But I quickly ran up the subway station stairs.
My mom laughed when I told her. 'Gyevochka'! My mom was an A student at the university. Her Russian language professor, upon entering the classroom, addressed her always, never the rest of the students.'Wilhelmina, translate the lesson to the class!' He loved my mom, because she was always prepared. Father, they were in the same class, can't speak a word in Russian. Didn't even bother to copy the homework from mom. I guess it was his idea of a passive aggressive fight against Russian occupation. I tell mom I love Russian movies, auteurs, literature. Mother chuckles, 'What literature?! All we read were inane little textbook stories. About a Chinese woman who fell off the train.' I guess Chekhov and the rest were considered bourgeois.
Anyway on the train I claim a seat. It's a 50-minute ride home. The burly guy 'Jesus Christ's me. I actually addressed the unwilling chick sitting thigh to thigh with him. She was full of bags, I was full of bags too. I stood my ground, 'This is a bench that seats three passengers, not two. You don't like it, hike a taxi.' He shushed me menacingly. So I proceeded to read, book propped on top of my bags. After a few minutes the woman starts talking to burly guy about their great buys, taking boxes out of the shopping bags. He was in total agreement that the sweet and sexy edible bras and G-strings were a steal. I asked the chick if she wanted to switch places, but she was nah.
In a few minutes they were both asleep. The edible sweet and sexies were spilling on the train floor, the brunette head leaning on the shoulder of another woman, very put together, coiffed blond hair, red nail polish, enduring the situation while texting on her smartphone. The rest of the neighboring seats passengers were watching riveted how the head fell off the shoulder then found its way back and this stylish smiling Samaritan let the Goth sleep on her immaculate white dress. Everybody contained their laughter.
I would have elbowed her. Sharply.
To my disbelief she woke up right at Union square! Scrambled for her boxes and they got off with no thanks or I'm sorries.
I have so much to learn.
și în metrou numai de amore se vorbea. la intrare lîngă automatul de bilete o sacoșa cu haine răsturnată pe betonul murdar. un tînăr își alege gioarsele din grămadă în timp ce gagica țipă la el, ‘ce? nu știu eu că alergai după fufe?! și mai ai obraz să asmuți poliția pe mine?!’™ el: ˜'da’€™ lasă-mă în amarul meu! ce fufe?! lasă-mă, ce tot te ții coadă după mine?’™ da’ fata nu se lasă, țipă. el, alege amărît tricouri. lumea se distra, ‘așa fato, zi-i că le zici bine!’™ în metrou. pe bancheta de vizavi două mute conversează foarte amuzate, vivace, repede repede fac semne cu mîinile, o gaură și un deget intrînd și ieșind agitat, acțiune rapidă ca iepurașii. atîta m-a distrat. doi băieți, unul se așează lîngă mine, altu stă în picioare. ‘mă, nu vii în china?’™ ‘nu pot mă, că de-abia am început slujba asta și mai am pînă fac 6 luni să pot să iau ajutor de șomaj. da cînd mergeți?’™ ‘pe opt august. o să vie grozav mă, hai și tu!’€™ ‘nu pot, mă.’ o tot ochește pe o fată cu codițe, îmbrăcată în gri, cu rochie lungă mulată. zice: ‘uite ce mișto e fata asta.a€™ o întreabă dacă nu vrea să stea jos. fata zîmbește, zice că nu, și îi întoarce spatele, foarte mulată rochia pe ea. ‘aoleu!’€™ zice băiatul. ‘e perfectă! perfectă!’€™ ‘ce perfectă, mă?’€™ îi zice celălalt cu îngăduință. ‘îți place de oricare care are un corp mișto.’ ‘da’€™ uită-te mă la ea, e perfectă! de asta m-aș îndrăgosti total! da’€™ total!’™ ‘îhî,’€™ rîde celălalt împreună cu mine. cobor. măi să fie, e îndrăgostit orașul.
Cu puțin timp în urmă mi s-a
publicat un interviu în România. Din motive de spațiu a fost tăiat drastic. Am
primit scrisori nedumerite, așa că postez versiunea integrală. Poftiți:
România
are cu ce se mândri în afara granițelor. Nu sunteți curioși să aflați cum au
reușit conaționalii noștri să răzbească departe de casă în diverse domenii?
Ziare.com vă prezintă în serial povești de succes ale românilor de peste
hotare.
Pentru cititorii Ziare.com, cine e Ella Veres, cum v-ați prezenta? Ella
Veres e o tanti născută în România, dar care acum viețuiește la New York. Îi place
să facă lumea să rîdă și să se bucure, dar dacă o calci pe coadă e pericol, că nu
stă pedepsită la colț și plînge. Acționează.
Pe cartea mea de vizită scrie writer/performer/image
maker - adică scriu, de la poezi la piese de teatru, de la eseuri la romane,
de la erotică la scrisori deschise către politicieni. Mai apoi performer, care nu e actor, eu mă ocup strict
de jucatul textelor mele, dar undeori nu e nici măcar scris textul, și nu joc doar
pe scenă. Și în viață reală, și la scală largă, la nivel de societate. Aplic tehnici
din Teatrul oprimaților, în care teatrul e doar o repetiție care se folosește să
produci schimbări sociale în viața reală. Și
image maker se referă la faptul că eu creez imagini, fie prin fotografie, fie
prin cuvinte, fie prin costumație, scopul meu final e să creez o imagine memorabilă,
care vă produce ceva, gânduri, sentimente, hotărîri. Când ați plecat din România, a fost o fugă
de ceva sau spre ceva? N-a fost nici o fugă. Am mers cu un autobuz de bișnițari. Am stat la graniță de
m-am tîmpit cu tantile din Zalău. Eram studentă la Facultatea de Litere în București.
Prima dată cînd am ieșit din țară a fost la Debrecen în '92. Am primit bursă de vară la un curs universitar unde
am învățat să vorbesc maghiară mai ca lumea, că eu sunt amestecătură,
şi nu mai vorbeam în familie, am reînvăţat ca studentă.
La cursul estival erau studenți din toată lumea. A fost ceva de neînchipuit pentru
mine, atît că am întîlnit oamenii din lumea întreagă, din Australia, din Bulgaria,
din Londra, din S.U.A., din Belgia, cît și că am putut mânca. În fiecare dimineață
am băut cîte un litru de lapte, cornulețe, miere, ouă. Nu știu unde a încăput atîta
mîncare, că eu sunt mică. Dar eram înfometată cronic, de ani de zile. Comunismul
naibii!
Apoi am luat bursă de studii ca schimb cultural între state, la Budapesta. Atunci
am fugit repede, că îmi era frică că se vor răzgîndi de la minister. De ce fugeam?
De o viață chircită, de tot nenorocul și nefericirea care am trăit-o în România
anilor comuniști.
Sigur că au fost și lucruri frumoase, dar prea puține.
Știți, eu am dat-o chix sistematic. Profesional m-am ocupat cu datul la IATC. Dar
eram prea traumatizată psihic de viață mea personală, ca să pot să mă deschid în
fața comisiei la examene, și desigur nu eram piloasă. În particular domnul Florin
Zamfirescu s-a jurat că dacă eu nu intru la IATC el își dă demisia. Întrebați-l
că nu vă zic povești. Dem Rădulescu a declarat că am ochii prea mari, burtosul naibii.
Nu am intrat, Florin Zamfirescu nu a demisionat, așa că salutări din depărtări.
Plus că tatăl băiețelului meu tot se ocupa cu sinucisul,
și nu am mai rezistat psihic. A trebuit să aleg între el și băiețelul meu, și da,
am fugit, să avem o viață mai bună departe de coșmaruri.
Înspre ce am fugit?
Înspre viață. Înspre lumină. Înspre pace. Cum ați ajuns tocmai în Statele Unite? Păi unde era să mă duc altundeva? Eu am făcut studii americane și jurnalism
și lucram la ziare de limbă engleză în Budapesta. Colegii îmi erau americani. Eu
maghiară nu vorbeam perfect ca să mă simt bine în Budapesta, și mă cam săturasem
de râca etnică și a maghiarilor și a românilor și a țiganilor. Am eu alte lucruri
pe cap decît tâmpenii de astea. Într-o vară am primit o bursă la o universitate
în mijlocul Americii. Țin minte că am văzut la bibliotecă zile în șir episoade
din We Shall Overcome, un serial despre
‘civil rights movement’. M-a mișcat foarte mult demnitatea și încăpăţînarea cu care s-au luptat să-și capete drepturile
umane și cetăţeneşti și cum au reușit. Știți, în România nici nu cred că știam cine sunt,
ce sunt. Nu contam. Mai ales ca femeie mie nici nu mi-a trecut prin cap că aș putea
scrie, că nu prea erau femei scriitoare, doar cîteva.
Și mi-am zis, eu aș vrea să fiu parte din așa o societate, unde chiar nu contează
ce ești ca nație, ca sex, ca vârstă, ci contează că vrei să contribui, să creezi,
și să-ți încerci norocul.
Și mi-a plăcut foarte mult liniștea campusului universitar. Era între clădiri o
pajiște verde, verde, și seara erau licurici peste tot, foarte ocupați erau ei licuricii
zburând și strălucind, și nimeni nu-i omora.
Aveau drepturi.
Ei, în 1997 am luat o bursă la Radio Europa Liberă în Praga și l-am întîlnit pe
domnul Michael Kaufman, care era în concediu de la New York Times și lucra la o revistă regională. Și ne-am împrietenit.
Îl distra cum vedeam eu lucrurile, și cum scriam. A murit săracul de cancer pancreatic.
Oricum, am zis o să încerc să intru la un MFA in scris frumos la o facultate în
America. Așa că mi-am petrecut sărbătorile de iarnă scriind aplicații. M-au acceptat
la Universitatea Columbia în New York, dar îmi cereau bani ce eu nu aveam. Michael
a zis că sunt dezorganizați, le trebuie bani să renoveze clădirile că a căzut o
țiglă în cap la un student și i-a dat în judecată, și că nu vreau eu să vorbească
el cu Andrei Codrescu care predă la o facultate în Louisiana? Bine, vorbește, da’™ nu-mi băga pile. Și Andrei a citit ce i-am trimis eu acolo, un eseu
în care mă miram eu de ce fetele de la liceu în România dacă se mărită sunt
trecute la seral automat, chiar dacă nu-s însărcinate, și o nuvelă despre cum vede un băiețel divorțul părinților săi.
Andrei a zis că nu numai că sunt scriitoare bună dar am și inimă de aur. Bine. Și
m-au acceptat, mi-au dat serviciu la facultate, să-l ajut pe Andrei la revistă sa
Exquisite Corpse. Nu prea l-am ajutat
că nu mă ducea capul, dar el nu s-a supărat. Eram distractivă probabil și el e săritor
cu ajutatul. În final i-am zis la șeful de catedră să mă pună să predau, că mi-s
dragi copiii. Și m-a lăsat. Mă țin minte unii studenţi și acum. O data le-am dat
nota zece la toți.
Și-așa am ajuns eu în America. Cum a fost experiența emigrației? Cum ați
fost primită de americani? Am trecut prin multe experiențe. La început, ca studentă, m-am izbit de burocratie.
Mi-au încurcat vizele, nu m-au putut plăti, niște chichițe. Mi s-a părut oribil
că și în America e burocraţie. Dar s-a rezolvat, exact ca în România, trebuie să
cunoști pe cineva care cunoaște pe cineva și se rezolvă, ceea ce m-a dezamăgit.
Eu credeam că burocraţia e tipic comunistă. Nu, domnule, e peste tot, în floare
și la putere.
Dar cînd am scăpat de aceste probleme, a fost fantastic. Am făcut în trei ani în
SUA cît nu am făcut în toată viața mea în România. Expoziții, spectacole, scris,
învățat fotografie. Am aflat atîtea idei noi și tehnici, tot ce vrei era disponibil
la universitate. Vrei să faci poze mari cît dulapul? Poftim aici imprimanta! Ce
să mai vorbim. Parcă eram în rai.
Și americanii pe care i-am întîlnit, nu colegii scriitori că majoritatea erau tembeli,
invidioși, că de ce am eu un vocabular așa bogat, că știu cuvinte complicate de
origine latină, și ei crescuți în Boston nu știu. Păi ce-i vina mea că m-am născut
în România?! Dar restul erau foarte drăguți și generoși cu noi, studenții străini.
Era o organizație care ne împerechea cu familii localnice ospitaliere. Vai ce case
frumoase aveau, ce bun gust, ce modestie, ce curioși și călduroși erau cu noi. Și
acum suntem prieteni cu ei. Dar noi ne-am mutat la New York, că prea era cald acolo.
Și oricum eu sunt obișnuită cu vînzoleala metropolitană, mă sufoc în un oraș mic
și liniștit, parcă-s iar la Zalău la liceu unde a fost scandal cînd m-am tuns la
un centimetru.
Cum vi s-au părut oamenii, regulile noi? Ați avut un șoc cultural? Am fost încîntată de cîte feluri de nații și oameni am cunoscut. Și cît respect
și amabilitate am primit. Cu cîta dragoste îl priveau pe băiețelul meu, și cum s-a
acomodat el, rapid. Nu am avut șoc cultural, ci termal. De anul nou umblam în șlapi
și pantaloni scurți.
A fost o încîntare să mergem să vedem defilarea de Mardi Gras la New Orleans. Să
mergem cu vaporul în mlaștină, să dansăm pe muzică zydeco, vai și ce mîncăruri aveau....
Puțin șoc cultural a fost cu religiozitatea, că unele denominații au biserici ca
niște săli de congres. Și cu elefantismul, că unii americani sunt uriași, cu valuri
de carne, picioarele sunt bulumaci. Mă cam zgîiam la început cu greață. Acum au
devenit invizibili. Ce a urmat apoi? În 2001 ne-am mutat pe Coasta de Est, unde a trebuit efectiv s-o luăm de la
zero. Parcă ne-am mutat pe alt continent. A fost foarte greu financiar. Oribil.
Mai ales că era chiar în vremea atacului terorist. Am aplicat pentru cartea verde,
a venit, apoi în cinci ani cetățenia, au trecut durerile, dar vai și-amar. Eu ca
proasta am ascultat de litera legii. O perioadă nu aveam voie să lucrez decît în
domeniul meu, și daca nu am găsit, nu am lucrat nici măcar la negru. Mai apoi
am lucrau orice. Dar nu îmi pare rău, pentru că aș fi pierdut mult ca scriitor
altfel. Știți, poți să ai o viață comfortabila dacă ești scriitor și predai la o
universitate, sau și mai bine, să trăiești doar din scris.
Dar cred că e o existența plicticoasă, te rupi de realitate, și poți să ai tu lecturi
publice și dat de autografe, dacă nu ai trăit ce a trăit omul de rînd în America,
nu ai o legătură intensă cu realitatea, și nu îi atingi sufletește pe cititori.
Eu cred în artă ca forță de schimbare socială. Nu să ne dăm în bărci cu alți scriitori,
să fim în gașcă, să ne ținem de mânuță, să ne lăudăm unii pe alții. Coterie.
Eu funcționez solo. E mai greu, dar asta sunt, cu asta defilez.
Și schimb mediul, microcosmosul des, de nevoie dar și de voie, ca să explorez, să
creez materiale noi și autentice. De exemplu am lucrat într-un club vestit, Copa
Cabană, și am scris despre mafiile de acolo, despre ce colcăială era, dar și duioșii.
Am lucrat la un bar, am scris poveștile bețivilor, am predat la universitate, și
acolo am scris despre studenții mei, am colaborat de fapt. Tot timpul schimb mediul,
nu declar la lume ce fac eu de fapt, decît într-un tîrziu. Am lucrat la un atelier
cu artiști care sufereau de boli mintale, iacă iar o cărțulie.
Mai apoi înregistrez narațiunile sonor. Mai există acolo fascinația pentru Est, pentru
comunism, pentru Ceaușescu? V-a ajutat asta cumva? Nu aș chema-o fascinație. Curiozitate, poate, deși pe cei din generaţile noi
nu îi interesează trecutul, comunismul e ceva demodat pentru ei. Dar cei mai în
vârstă care au auzit de Ceaușescu dau din cap ce mai bou, bine că l-ați împușcat,
și le e milă de ce am avut de îndurat, și sunt plini de compasiune. M-a ajutat sufletește
că am putut să răbufnesc în scris, și scriind despre asta am înțeles mai bine viața
noastră de demult.
Cu ce sunt ei fascinați e cu Dracula și vampirii. E distracție mare să vezi așa
reacție, nu e conștientă. Cred că nu sunt prima să vă anunț că de România nu au
prea auzit americanii, dar de Transilvania, să avem pardon, toată lumea știe și
iubește Transilvania. Așa că norocul meu e în final că m-am născut acolo și pot
să spun fără să fiu iredentistă și alte tâmpenii, că mă mândresc că-s transilvăneancă.
Și e o mare diferență să-i vezi că îți zîmbesc cu drag, și după ce trecem de poveștile
cu Vlad Țepeș, pot să le spun despre locurile și oamenii de acolo, și rîd sau se
îndurerează cînd aud. Nu cred că e vreun alt grup etnic mai bine primit ca transilvănenii în America. Bag mîna-n foc. Dacă ar fi să facem o paralelă între România
și alte țări, care credeți că e profilul cultural al României? Nu prea înțeleg întrebarea, vorbiți de branding?
Eu cred că e o boală națională asta cu supoziții că România e așa, și românii sunt
așa sau așa. România e făcută din mulți oameni, multe activități, sunt multe nuanțe,
nu există cred ceva centralizat, ușor de catalogat. Eu iubesc arta tradițională
din România cînd e cu adevărat tradițională și făcută cu talent. Despre arta cultă,
cred că sunt mulți oameni talentați, în toate domeniile, atît recunoscuți cît și
pierduți, distruși, dar și mulți șarlatani sus puși, care sunt iubiți de publicul
român, și mulți mișei care au distrus valorile culturale, așa că ce pot să spun
eu?
România aparține lumii, talentul care e acolo ar face viața multor oameni mai bună,
dar România nu se poartă față de oamenii ei talentați responsabil. Dacă iau premii
internaționale, atunci da, românii se mîndresc cu ei. Deși, de ce nu prea știu,
că nu au contribuit personal la lupta celui premiat. Cum arată acum viața dumneavoastră în State?
Care sunt cele mai mari realizări de până acum și ce planuri aveți pe viitor? Momentan sunt într-o perioadă ‘de clocire'. Trebuie să redactez foarte multe materiale neterminate, așa că sunt puțin sihăstrită. Gata cu aventurile găsirii de materiale noi. Disciplină zilnică, muncă, muncă, muncă. Și am bucuria băiatului meu, care acum face muzică electronică și
merge la masterat în psihologie.
Realizările mele? Păi în ziua de azi simplul fapt că trăiesc în Manhattan e o realizare.
Că pășesc 20 de metri și trec pe lîngă o cafenea marocană, un restaurant pachistanez,
o sală de dans samba, o spălătorie chinezească, o carmangerie portoricană, e o realizare
în ziua de azi. Cîți nu ar vrea să trăiască aici și dau bir cu fugiții?
Sigur, sunt puțin mîndră că am scris cărți, că am avut expoziții de fotografie,
că am pus sau mi s-au pus în scenă piese, dar pentru mine nu e ceva interesant.
În timp ce le fac e interesant, după aia, mă iau cu treaba nouă. Eu cred că scriitorul,
artistul are o funcție utilitară, ca cizmarul, ca ceasornicarul, ei, poate nu e
cel mai bun exemplu, ei fiind pe cale de dispariție, dar că și eu fac ceva util.
Vreau să ajut în felul meu.
Dar e inflație de scriitori cu internetul. Așa că n-am ce să mă laud.
Planuri de viitor aș avea eu, dar m-ați prins în o perioadă de totală euforie informațională.
Am terminat de citit și văzut cîteva documentare științifice despre clonare, nano
tehnologie, și nu mă pot dezmetici încă. Planul meu era că să îmi termin munca începută,
să o arhivez și pe Internet, și să mă pregătesc în caz că îmi sunt numărați anii
sau vine vreo boală, să fiu cu totul în ordine cînd vine timpul să închid aprozarul
vieții. Asta era planul meu pentru următoarea decadă. Dar cînd aud oameni de știință
serioși, și nu unul, ci zeci, că în 2030 vom avea capabilitatea practică să devenim
nemuritori, să ne duplicăm creierele, să însănătoșim bolnavii, și chiar să reînviem
morții, îmi bubuie creierii. Vă dați seama?! O prietenă îmi spune că și algocalminul
e dificil de cumpărat în România.
Și în vreme ce se întîmplă asta în lumea științei noi ne ocupăm cu tot felul de
prostii, invidii și mîncărimi, adicții și discriminări de tot felul, războaie, furtișaguri
politice. Ce să mai vorbim. I-am zis mamei cum au clonat aici pisici și căței cu
bani grei. Mama a zis că la ce, că în România sunt cu droaia pe stradă, a nimănui.
Ce minunat ar fi să mă pot clona și să mă cresc eu, că tot am vrut o fetiță, dar
aici în New York, să cresc aici din nou, o viață fără violuri, fără alcoolici abuzivi,
fără securiști și comuniști care mi-au călcat în picioare tinerețea.
Ne gîndeam cu o prietenă ce bine ar fi să-l putem clona pe Robert Redford, să ajungă
la toată lumea. 100,000 de bucăți. Ce om deștept și frumos și generos. Și Marcel
Iureș ar fi interesant. La metru. Dar să vorbească engleză perfect, și poate cu
vreo 20 de ani mai tînăr și nefumător. Și atunci ar lua Oscarul și ar fi tot românul
fericit. Din punctul dvs de vedere, sunt românii patrioți? Sunt ei românii de toate felurile, patrioți încuiați la cap care cred că a fi
patriot e să te dai mare că tu ești cel mai tare în parcare, uite ce de premii am
luat noi, suntem mai dihai decît americanii, sau maghiarii, etc, și patrioți înțelepți
care încearcă să schimbe lucrurile negative în țara pe care o iubesc.
Duminică a fost ziua Israelului aici și mă uitam la defilare, cum au venit ei toți,
de la milionari la evrei săraci, ortodocși cu perciuni și cămeșoaie, cu stegulețe,
cu cățel și cu purcel. Și mă gîndeam de ce nu avem și noi cei veniți din România
defilarea noastră? Ce m-aș bucura. Dar nu avem. Prea mult rău ni s-a făcut, sau
am făcut unii altora, ca să avem încredere, sau să ne iertăm aproapele și să defilam
cot la cot bucuroși și mândri. Deși nu trece zi să nu aud vorbă românească aici
pe stradă. Se ciondănesc pe celulare, sunt disperați că s-au pierdut unul de altul
în oraș. Ce sfaturi le-ați da celor care se gândesc
acum să emigreze în SUA? Noroc mult vă doresc. Îmi pare rău că se golește România, dar dacă credeți că
e mai bine pentru viața scurtă pe care o avem să o fructificați aici, tot înainte.
Sistemul de sănătate cam scîrțîie, chirile sunt foarte scumpe, se muncește mult,
nu aveți voie să fumați la locul de muncă sau în restaurante, sau să ciupiţi femeile
pe stradă sau să fluierați după ele. Altfel e loc pentru tot globul aici. Dar faceți
bine și nu înjurați lumea în românește pe autobuze sau pe stradă, crezînd că nu
vă înțelege, că nu se știe cu cine vorbiți și mai vă iau la palme. Cum sunt văzuți românii peste Ocean? Care? Noi care suntem aici în SUA? Cred că lumea ne iubește în general. Am fost
la un vernisaj și un domn care vinde artă a zis că fiecare persoană ar trebui să
aibă un român în viață lor, așa nebunatici suntem noi. Mda. Dar au fost și discuții
despre dudui care se mărită pentru cartea verde și apoi divorțează prompt. O rușine,
dar și rusoaicele fac asta, mai rău, îi bagă în faliment cu bijuteriile și blănurile
și vacanțele tropicale.
Dacă mă întrebați despre cei din România, nu prea sunt vizibili de aici. Deși e
paradoxal. New Yorkul are peste 8 milioane de oameni pe o suprafață mititică și
e cunoscut în toată lumea, iar România e măricică, are 20 milioane, însă deocamdată
parcă e pe lună.
Dar să sperăm că viitorul va fi diferit. Cum a marcat New Yorkul evoluția dvs personală
și profesională? Nu îmi pot imagina existența mea fără New York. M-aș urca pe pereți fără New
York. De plictiseală, de angoasă, de durere. Aici eu pot să fac orice îmi trece
prin cap pe buget limitat. Mai ales dacă fac spectacole, actori lucrează voluntar,
pentru vizibilitate.
Aici nu trebuie să călătorești să vezi lumea, arta, cultura altor popoare, căci
vine lumea la tine, efectiv. În unele zile cu soare am locuşorul meu în buricul
orașului, îmi pun măsuța mea cu cărțile și pozele mele și tot felul de drăcării
care le creez în piațetă. Și întîlnesc oameni din toată America și din toată lumea.
Sunt ambasada stradală a României, în felul meu umil. Niciodată nu știi cu cine
vorbești, și ce se va întîmpla.
Mai apoi profesional aici lumea te ia în serios. În România nu prea sunt drăguți.
Am rămas tablou cînd am vrut să-l intervievez pe domnul Florin Piersic, că mi s-a
spus că e vorbă lungă cînd face discursuri publice le strică programul, în loc să
vorbească 3 minute vorbește 30, și că ar fi o idee bună să îi dau ocupație, dar
m-a beștelit la telefon. Presupun că în România jurnaliștii nu sunt cotați foarte
sus.
Aici în New York am acces cu ploconeli din partea echipei oamenilor de cultură dacă îmi troanca să-i intervievez. Am promovat cultura
română cu interviuri pe la reviste pe aici într-un timp. Dar acum am schimbat macazul.
Nu sunt eu trompetă publicitară. Prefer să vorbesc cu un olar din Maramureș, sau
cu un fost deținut politic cinstit, sau cu o tînără inimoasă care organizează curățenii
naționale în păduri, decît să aud regizori plictisiți despre cum au făcut ei filmul
lor depresiv, ce premii au luat, și așa mai departe. V-ați mai întoarce în România? Păi eu mă întorc tot mereu, dar nu se leagă. Eu am crezut că voi fi navetistă,
între România și America. Dar de cîte ori am încercat să aduc ideile mele și arta
mea în România ca agent independent cultural, nu părea să fie nevoie de ele. Scriau
la gazetă pe rupte, nu-i vorbă, dar cam atît. Plus că forurile culturale, vai de
capul meu ce am mai pățit.
În Cluj în aula Bibliotecii Universitare, am avut expoziție de fotografie. Mare
anunț mare la ziare, la radio, la TV. Vernisaj, eu cuvîntez la populație, cînd tronca! tronca! vine amploaiata bibliotecii
pe scări în jos și țipă la mine cînd o să îmi pun pozele pe perete, cu oamenii de
față! ‘Păi uitați aici, sunt expuse deja.’ Cucoana zice, ‘Păi astea? Astea-s mici!’ ‘Doamna dragă, în primul rînd că noi avem aici publicul la vernisaj, și nu se cade să țipați, mai apoi așa mici cum sunt, sunt fotografii artistice pe care
le-am avut expuse de zeci de ori în America.’ ‘Nu,’ iar țipă, ‘noi punem poze mari.’ ‘Păi nu am poze mari cu mine.’ ‘Facem noi!’ ‘Bine, faceți.’
Și a doua zi întradevăr le-a jupuit pe ale mele și au pus ei poze de trei ori mai
mari, tipărite vai și-amar la imprimanta bibliotecii după versiunea mea digitală.
Mda.
Mai apoi m-am dus eu la Bibliotecă Județeană Sălaj, în Zalău, orașul părinților
mei, să organizăm o lectură cu public. Aici în New York asta facem din cînd în cînd
la biblioteci, ca autor local ai dreptul să te duci și să citești la populație din
operă. Și m-am gîndit că așa ar trebui și la noi în oraș, sunt plătiți din banii
statului român, nu? Și mă înțeleg cu bibliotecara și totul pare okay, pînă mă sună
un jurnalist să-mi spună că doamna bibiotecară a declarat la presa locală că dînsa nu sprijină
acțiunea pentru că scrisul meu e obscen. Am rămas tablou. Îi spun jurnalistului,
‘E ceva neînțelegere la mijloc, nici măcar nu am decis ce voi citi, stați să vorbesc cu doamna.’ Și întradevăr doamna bibliotecarăîmi zice că un coleg a citit monoloagele mele și dînsa nu vrea să zică lumea că ea poluează mintea tineretului
din Zalău cu scrieri americane. ‘Păi bine doamnă, dar nici nu am hotărît ce vom citi, că ați fost ocupată, nu urma să decidem azi?! Ce obscenități vorbiți dumneavoastra? Nu era vorba că citesc din viața veteranul de război Teodor Bodea? Singurul monolog
mai aiurea era cu un domn care era drogat și bătea cîmpii cu fanteziile sale, dar
nu am zis că vom citi așa ceva la liceeni. Oricum, aveți Mircea Cărtărescu în bibliotecă?
Aveți, sigur că aveți! Și dînsul e obscen în viziunea dumneavoastră?’
Oricum, a fost tam-tam în presă, și în final s-a adunat cenaclul local și mi-au
auzit operele și și-au dat cu părerea dacă am talent au ba, dacă e literatură ce
scriu eu acolo. Cînd nu despre asta era vorba. Eu venisem să ne împrietenim, poate
să organizăm ceva schimb cu colegii de breaslă, să vedem dacă pe viitor ar fi posibil
să vin cu un grup de scriitori americani în o tabără de creație, cine știe. Am lăsat-o
moartă.
Desii am avut și experiențe bune cu oameni inimoși, la Târgu Mureș la Teatrul Scena,
la Baia Mare la American Corner, la Facultatea de Teatru din Cluj și la Radio Cluj,
La Muzeul Țăranului Român și la Centrul pentru Jurnalism Independent în București,
dar cumva după experiențele rele mi s-a strepezit entuziasmul.
Dar știți, nostalgia e puternică. Așa că de-a lungul călătoriilor mele în România
am intervievat mulți oameni generoși despre viața lor, minus Florin Piersic, și
încet încet transcriu și traduc în engleză materialul făcînd un portret colectiv.
Adeseori mi se pare că sunt în România cînd le ascult vocile.
Voi fi gata în un an, doi, și poate atunci mă vor băga în seamă domniile lor din ţară. Între
timp, le mai pun pe blog.
Anunţ: Dacă doriţi să daţi un pic de bani ca să pot să continui eforturile mele în ritmul actual, şi de asemenea, să pot să răspândesc banii diferitelor mele cauze sociale, aş fi foarte recunoscătoare. De asemenea, donaţii în natură sunt foarte apreciate. În natură însemnînd consiliere profesională, transcriere cu diacritice, redactare, contribuţii la organizare de evenimente, donaţie de spaţiu, de publicitate, de imprimare de materiale publicitare, de călătorie [Adaugă produse excedentare proprii aici]. Mulţumesc familiei mele pentru sprijinul lor constant.
Posts
