Golden Yellow Blues

From time to time when the sky is gloomy I gather various textiles that are not happy whites anymore and I turn them into golden days.
I'm told being useful to others, sharing your knowledge is the way to go. Keith Pavia fellow artist reminded me that talents are given to be shared not buried away.
It is still trying for me because I grew up under communism and much was taken from us in the name of altruism.
Yet for many years I went that route only to get burned out.
So: dissatisfying whites get soaked for an hour or so.

I put to boil 4.5 gallons of water  and 13 tablespoons of turmeric and 9 tablespoons of alum. If curious Google as to why.

I pushed the clothes thoroughly under the concoction and made sure it stayed oppressed.

After an hour get them out without burning yourself. 

Rinse. The turmeric powder might create a Milkyway of sorts on the bathtub floor. Get metaphysical.

Take pictures with your phone and not spify camera while rinsing until the water is not yellow anymore.

Put  a second load into the brewing cauldron.  If you get annoyed by the waiting like I do since I equate waiting with terrorising controlling tactics, as experienced under said communism, double task. Repot your plants. Here goes Pandele, my digging assistant:

After rinsing put them in the dryer and get all metaphysical again.

Then fold the fluffy clothes and uuu and aaa about how soft and sunflower fields and daffodils and autumn ginko tree leaves they are. And how you'll never get to be depressed by blahy whites again. It's not your fault the washing cycle is just half an hour here in America and you can't get them be the required white. 

And that how disgustingly patriarchal it is that brides must wear virginal white. And you can't remember the biblical title of a movie in which Betty Davis stubbornly showed up in a red dress she bought of a sexual worker and Jane Fonda's father dumped her. Jezebel the film. 

At my wedding my head looked like a buffalo partition in the middle  teased in two mounds stiff with hair spray. Made my own white dress. God, every year I find more stuff in my younger past to be embarrassed about.

Here are the invigorating results:

Even rust splotches look artsy now:

This flower is my phone screen now to remind me that when in doubt use yellow.

After trimming off the stray strings I made a tassel:

and left the rest to Pandele to play

while I took a hot bath using the brewing. Turmeric and alum is great for you. Google, Google. If you douse your nether parts you can be a virgin all over again. Yep.

New York City 

November 11, 2017

Ciclul Molima: Miracole

În vara anului 2011, când am fost în România, am trecut prin o perioadă de angoasă sufletească mulțumită unui nesimțit. L-am blestemat și pe el și pe cucoana cu care s-a fofilat pe la spatele meu. Nu m-a ajutat blestematul cu nimic. Am căutat mai apoi alinare, uitare. Ca să accelerez procesul m-am învrednicit să mă duc în pelerinaj când am văzut anunțuri lipite pe pereții orașului. M-am gândit că dacă ortodoxia nu ajută, poate frumusețea peisajului românesc. Și eram curioasă să văd ce se va întâmpla dacă sunt înconjurată de oameni credincioși. Am bătut cărările munților care duceau la schituri și peșteri de sihaștri, am dormit cu tovarășii mei de drum în dormitoarele măicuțelor. Îmi amintesc cu drag cum sforăiau obosiți credincioșii.
Cel mai cu drag îmi aduc aminte de Silvia, organizatoarea, o femeie frumoasă și elegantă, plină de viață, cu un râs de clopoței care pentru mine a fost mai vindecător decît toată excursia. Numele sunt fictive pentru că m-a rugat să evităm publicitatea.
Ziceam că tare m-am minunat când ai spus ce mare parte din viaţa ta are miracolul şi pelerinajele, şi ne-ai povestit câteva miracole.
Da, da, da, da!!! Deci să încep acuma?
Deci, viaţa mea fără Dumnezeu nu există. În Dumnezeu am încredere şi Doamne fereşte să ajung să trăiesc fără Dumnezeu. Deci pot să spun că viaţă mea din tinereţe, m-am căsătorit la 17 ani, a fost foarte nefericită. Am avut parte de un bărbat care o băut, mi-o adus atâta nefericire şi m-am refugiat foarte mult în post, în rugăciuni, în puterea Dumnezeiască. Numai la Dumnezeu am găsit linişte, numai la Dumnezeu am găsit mângâiere.
Deja aşa tânără ai început?
Da, şi ajunsesem că trăiam un post terminam şi altul începeam. No, vineri şi posturi peste posturi tot câte am auzit. De tot ce am auzit ţineam de N ori şi le repetam de N ori numai să văd că dă rezultate bune, dar aveam ambiţia şi aveam speranţa că Dumnezeu nu mă lasă să mă rog în zadar, doar într-o zi Dumnezeu îmi face parte şi de bine. Într-o zi, ştiindu-mă oamenii şi văzându-mă cât mă chinui cu soţul meu care bea foarte mult, mă trimite o femeie la Biserica Franciscanilor aicea în Cluj. Este adresa mai precisă, lângă Telefoane în Piaţă Muzeului, închinată Sfântului Antonie, este biserica.
Acolo erau călugări care dormeau, nu ştiu acum la ora actuală dacă şi acuma locuiesc acolo, dar locuiau călugări în cămăruţe mici care duceau la un hol de la intrarea în stradă. Şi am ajuns la un preot, la un călugăr mai în vârstă şi am început să-i spun viaţa mea, am început să-i spun că la cel mai bun prieten. Într-adevăr că la părinți nu-mi spuneam niciodată necazul, nici la fratele meu, nici la surorile mele. Singurii oameni de pe pământ erau preoții la care le spuneam toate problemele mele.
Dar de ce nu spuneai la familie?
Nu puteam pentru că mama era mai bolnăvicioasă și era suficient câte vedeau ei. Nu trebuie să mai știe și ce nu vedeau. Eu sunt o femeie care nu îmi place să plâng pe umărul nimănuia. Intotdeuna dimineața îmi spun toate necazurile în față lui Dumnezeu. Mă pun pe genunchi apoi plâng, câte o jumătate de oră, câte o oră, apoi îi spun totul la Dumnezeu, și apoi pornesc și după aia sunt cu zâmbetul pe buze.
Deci așa procedam, și atuncea spuneam la preoți toate problemele care le aveam și la călugări la mânăstiri. Am ajuns în față acestui preot și am început să-i spun, nu puteam să-i spun de plâns. Suspinam, abia puteam să vorbesc de plâns. Și spuneam că uite cât îi de greu și sigur că vroiam să divorțez dar el îmi spunea, era foarte prost la beție, cu toți oamenii făcea scandal, la toți oamenii le sărea în cap ca să se bată cu ei și atuncea îmi era frică și mie de el, și în plus de asta mă amenință că dacă divorțez mă omoară.
Și mă gândeam dacă divorțez nu am unde să ne separăm. În aceea casă nu se poate trăi cu el că atuncea o să fie vai de mine că mi-l fac dușmanul meu. Și atuncea trebuia să stau să rabd să îmi cresc copiii. Spunându-i toate aceste chestii la preot foarte necăjită, la un moment dat am zis, „Părinte atâta mă rog la Dumnezeu și postesc și nicicum Dumnezeu,” așa, cu o dezamăgire zic, „Nicicum Dumnezeu nu-mi ascultă și mie rugăciunile.” Și atuncea mi-am șters lacrimile de pe față cu mână, cu dosul palmei, parcă acuma îl văd, și îmi spune, „Eu o să fac slujbe in fiecare noapte de la 12. Dacă nici după astea nu o să se vindece de această boală, atunci eu va recomand să divorțați că-i păcat de tinerețile dumneavoastră să le petreceți așa.”
Eu atuncea, spunându-mi așa că să divorțez, imediat m-am gândit la copii și atuncea mi-am văzut parcă un copil, pe cel mic, îndurerat. În 2 ani soțul meu l-o iubit mai mult pe acesta cu care lucrează cu mine. Și atunci eu am văzut în fața mea cum eu trag de cel mare și el de cel mic. Și atuncea așa m-am speriat și am zis, „Nu, nu vreau să divorțez,” deși nu mă ținea nimic de el, de soțul meu, că iubire nu putea să fie după atâta chin și atâta suferință de 13 ani, mai ales că nu mă măritasem din dragoste. Că eram o tânără proastă care îmi era rușine să-i spun că, „Nu, omule, că nu te iubesc.” Și uite așa eu trebuie să-mi continui viața. Când am zis la preot că nu vreau să divorțez atuncea el o zis,€”No, pune-te în genunchi și eu o să mă rog la Dumnezeu să te asculte în rugăciunile tale că după cum îmi spui văd că te rogi destul.” Și m-am pus în genunchi, mi-am pus mâinile pe față așa, și am început să mă rog. El o pus mâna pe capul meu, mi-o pus ceva carte, știu că mi-o pus ceva carte și o început să se roage așa ca să fiu ascultată în rugăciunile mele.
La un moment dat, știu că nu o durat mult chestia asta, dar eu mă rugam așa, nu uit niciodată, mă rugam, „Doamne Dumnezeule, în orice formă vei vrea și vei putea doar oprește-l de la băutură, cum vrei tu.” Și atuncea în momentul ăla știu că am auzit o voce de bărbat și mi-o apărut două palme în față. Două palme de bărbat așa și o zis, „Sărută mâinile.” Eu le-am luat acele mâini și le sărutam cu disperare cum nu am sărutat pe nimeni în viața mea.
Trăiesc momentele astea... și nu mă săturam să sărut acele palme. Preotul se ruga în continuare și apoi la un moment dat nu am mai văzut palmele în fața mea. Atunci m-am ridicat și nu am mai știut ce se întâmplă în jurul meu. Știu că am plătit la preot, mi-am scos bani din portmoneu, nu știu câți bani am plătit, și am ieșit afară. Lucram în sănătate, nici nu știu pe ce stradă am venit la preot, decât în față la Direcția Sanitară, parcă m-am trezit dintr-un vis când am ajuns la biserică.
Probabil că pe Memoradumului sau prin Piața Muzeului probabil am venit, dar nu știu pe ce stradă am venit. Și atunci când am ajuns în față la Direcția Sanitară parcă m-am trezit dintr-un vis și am zis, atuncea vedeam în față mea palmele, mă vedeam pe mine cum le sărut acele palme auzeam aceea voce, „Sărută mâinile!” Și atunci așa m-o apucat parcă o frică, o neliniște, și am zis, „Doamne!” Imediat m-am și gândit că o zis preotul, dacă nu se rezolvă după slujbele mele de la noaptea de la 12, atunci nu se va rezolva. Și atunci m-am gândit, „Doamne, l-am supărat pe Dumnezeu. Cum am putut eu...” și eu credeam că i-am sărutat mâinile preotului. „Cum am putut eu să-i sărut mâinile preotului cu drag. În viață mea nu am sărutat pe nimenea așa ca acele palme. Cum i-am sărutat eu mâinile! Și preotul ăsta nu-i normal, zice să-i sărut palmele. Că cu atâția preoți am stat de vorbă și nu mi-a făcut gestul ăsta nimeni. Și atunci m-am gândit numai la Domnul Iisus i-aș fi sărutat mână în felul ăsta. Și gândul ăsta nu mi-o dat pace toată ziua.
M-am dus seara acasă, m-am ocupat de gospodărie, și dimineață când am venit de la servici, de pe autobuz, făceam navetă de la țara, și pe autobuz când m-am dat jos așa m-o prins așa o moleșeală că parcă îmi erau legate picioarele, ca niciodată, eu de felul meu sunt energică, nu știam ce se întâmplă cu mine și am ajuns la institut. Eram singură, că în fiecare dimineață, fiind navetistă, ajungeam mai repede. De fiecare data când ajungeam mai repede, până venea femeia de servici, eu mă puneam în genunchi, puneam o iconiță în față mea, și acolo îmi ridicam mâinile și începeam să strig cu disperare la Dumnezeu. Urlam, nu altceva. Că acolo puteam să mă desfășor să-mi spun toate greutățile că nu mă auzea nimeni. Și atunci în aceea dimineață nu m-am pus ca să mă rog ca de obicei. Mă vedeam așa de moleșită și fără puteri. Și m-am gândit eu, mă pun așa cu capul pe masă, pe un birou ca să-mi treacă, să stau 5 minute să-mi treacă oboseala asta ce o simțeam. Ei, nu știu cât am stat acolo, cât nu am stat, dar probabil că am stat puțin, poate secunde sau minute, nu pot să spun, că m-am trezit în față la chiuvetă cam diferență, distanță cam 1 metru jumate, 2 metri de la biroul la care stam pe masă, cu capul pe masă, până la chiuvetă. M-am trezit tremurând toată, parcă eram scuturată la curentul electric și mă trezise o voce. O voce de femeie. Îmi striga și așa se auzea la urechile mele ca un ecou într-o pădure, când strigi într-o pădure și se aude ecoul. Exact ecoul se auzea la urechile mele și îmi spunea.... Fiecare cuvânt începea foarte, foarte tare, că te cutremura și apoi se stingea încet, încet, treptat până când se termina cuvântul și începea cu altul, dar era foarte, foarte rar între cuvinte, acele cuvinte pe care mi le spunea acea femeie era foarte rar, ca să se înțeleagă. Și așa îmi spunea, „De ce te tot gândești că nu ai făcut bine că ai sărutat mâinile preotului? Nu!” o accentuat pe nu, „Nu i le-ai sărutat lui, i le-ai sărutat pe ale lui Iisus. Și pre cum i le-ai sărutat cu drag, așa Iisus îți îndeplinește dorințele.” Deci exact cuvintele ce le-am auzit în urechile mele, aste ți le spun și ție, deci nu o zis nici Domnul Iisus, o zis exact aceste cuvinte.
Când o terminat ultimul cuvânt „dorințele” eu atunci m-am trezit în picioare în fața chiuvetei și tremuram toată, și eram speriată când m-am văzut cum tremur, și mă chinuiam să-mi prind mâinile, să-mi țin mâinile să mă opresc, și întrebam singură, mă uitam de jur împrejur, dacă m-ar fi văzut cineva zicea că sunt nebună. Mă uitam de jur împrejur și mă întrebăm singură, „Cine mi-o vorbit?” Când am zis a două oară, „Cine mi-o vorbit?” atunci parcă așa mi-o venit un gând, „Numai Maica Domnului mi-o strigat din ceruri, că eu mă rugam foarte mult la Maica Domnului în timpul asta, în atâția ani de zile postisem de atâtea ori tot felul de novene în cinstea Maicii Domnului, și așa mă rugamm strigam în față icoanei Maicii Domnului și strigam, „Mamă! Mamă!” și strigăm cu disperare, „Mamă! Tu ești mama mea care mi-o dat viață! Numai tu mă poți ajuta! De ce mă abandonezi că eu îs copilul tău, și de ce nu mă vezi cât mă chinui pe pământul asta?” Și atuncea când m-am gândit că numai Maica Domnului o strigat din cer, atunci m-o și lăsat tremurările. Acea tremurare m-o lăsat pur și simplu și atuncea m-am apucat de plâns de bucurie și am zis, eram convinsă că Maica Domnului o strigat, și sunt convinsă și acum că Maica Domnului o strigat din ceruri și atuncea am zis, „O, Măicuță Sfântă!” m-am apucat de plâns, așa o fericire m-o prins și o liniște. „Măicuță Sfântă înseamnă că tu ai vorbit cu Fiul Tău și ști că mă ascultă, și atunci trebuie ca să mă rog și mai mult ca să merit această minune.” Și atuncea știu că era zilele de la jumătatea săptămânii. Nu știu exact că nu vreau ca să mint nimic, dar nu știu dacă era miercuri sau joi. Mă gândesc așa, fac legătura și cu joia, mă gândesc că dacă nu o fost joi, dar nu vreau să mint, pentru că eu joia țin foarte mult novena Sfintei Rita. Orice probleme am țin foarte mult novenul Sfintei Rita. Și atuncea în timpul asta de 13 ani am ținut foarte mult novenul Sfintei Rita. De joia îs zile de post, adică de joia în fiecare zi: joi, vineri, sâmbătă, duminică, luni, marți, miercuri, până în următoarea miercuri în cinstea Sfintei Rita. Nu se mănâncă până la amiaz, și e post, se mănâncă de post. Deci o săptămâna mi-o dedicam Sfintei Rita printre altele care erau sigur în cinstea Maicii Domnului, în cinstea Domnului Iisus Hristos, în Sfântul Tadeus, în Sfântă Terezia. Deci mă rugăm și la sfinții catolic,i și la ortodocși. Mă rugăm cu disperare la Sfânt Anton de Padova atâtea marți în zile de post. Și așa cum spun atuncea am hotărât că trebuie să mă rog și mai mult. Următoarea săptămâna de luni am început să mă rog, să și țin postul Maicii Domnului de lunea, șapte săptămâni. Lunea, prima zi, a două săptămâna marțea, a treia săptămâna miercurea, tot așa până când a șaptea săptămâna să fie duminică. Lunea deci, cum spun, am început postul Maicii Domnului, marțea următoarea zi am început în ordinea Sfântului Anton, de nouă marți, iar la fel nouă săptămâni, și joia, așa cum ți-am spus că eu pe Sfântă Rita o numesc prietena mea din cer, am început novena Sfintei Rita de joia. O săptămâna să nu mănânc numa de la amiază încolo.
La momentul asta, o, de câte ori pe bărbatul meu îl dăduse afară de la servici din cauza băuturii, acuma făcuse hepatită alcoolica, nu ținea regim, și când mă duceam de la servici îl lăsam întotdeuna beat, dormind și sigur că mă apucam și făceam treabă și îl lăsam în pace. Și atunci într-una din zile se trezește, cum era băut și cum dormise, se trezește și era în maieu, era vară, și era tot pete roșii pe mâini, peste toată pielea era numai pete roșii. Și atuncea vine așa spre mine speriat și îmi arată mâinile și spune,€”Privește ce pete am pe mâini!” Și atuncea eu așteptam din orice moment, din moment în moment, să văd minunile lui Dumnezeu, că își începe Dumnezeu lucrarea. Și atuncea eu zic, „Dă-i mai departe.” M-am gândit binențeles că-i de la ficat, știind că o făcut hepatită alcoolică, și-i spun, „Dă-i mai departe că doar ficatul ăla nu poți să-l obligi tu să îți rabde prostiile tale, dar bea mai departe.” Și m-am dus în treabă mea să-mi fac treburile prin casă. Din momentul ăla o săptămână nu o mai băut, așa cât era de alcoolic.
La o săptămână îmi spune că vine în oraș să își găsească servici, așa spunea că nu mai putea, că îi cerea băutură. Și o venit pe la sora lui care locuia în Mănăștur. Soră-sa ca la orice bețiv degeaba îl servești cu mâncare că nu-i trebuie numai băutură, deși îl certa toată familia să nu bea, dar asta este cu bețivii, nu poți să faci multe. Și îl servește și cu ceva de băut. În momentul, îmi spune soră-sa, mi-o spus soră-sa, și el în momentul când o pus prima picătură de alcool o început să tremure tot! Îmi spunea că parcă îl scutura ceva la curent, tremura tot, și auzea, în capul lui, auzea multe voci care îi spun, „Mori! Mori!”
El atuncea speriat când a auzit că-i spune cineva că moare, striga și el în gura mare, „Mor, mor!” cât timp l-o ținut acel tremurat. La un momentdat l-o lăsat și și-o revenit la normal, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Soră-sa când l-o văzut cum tremură mi-o dat telefon la servici, „Repede, repede, că Radu moare!” Când am ajuns, eu am fugit cu taxiul, când am ajuns își revenise, nu era nimic. Ei, atuncea pe moment nu am putut să mai gândesc că așa-i minunea lui Dumnezeu. Mi-am spus că cine știe ce i s-o fi întâmplat. Dar nu m-am gândit că așa începe minunea asta Dumnezeiască și prin asta se va lăsa de băutură.
O trecut câteva zile, sigur el cum bea nu puteam să-mi las copii pe mâna lui pentru că nu mă puteam baza pe el și atuncea la fiecare sfârșit de săptămânâ duminică seara îmi duceam copiii la mama mea și îi lăsam acolo o săptămâna. Îi duc copiii duminică seara eram la mamă ca de obicei și el intră la bar, că o venit și el, și intră la bar ca de obicei, că așa îmi spunea, „Du-te, vezi că vă ajung,” deși părinții mei stau aproape, sunt în centrul satului și stăteau aproape de acel bar. Dar el venea de fiecare data după două, trei ore beat de nu știa de el, nu se putea ține pe picioare. În aceea zi când îmi spune, „Mergeți că vă ajung.” Nici nu ajung eu până la părinții mei până când el trece în fugă foarte speriat, trece pe lângă mine și zice, „Iar mi s-o întâmplat!” Eu când ajung în curte îl întreb, „Ce ți s-o întâmplat?” „Dar am încercat” zice, „nu ți-am spus că ce mi s-o întâmplat la soră-mea?! Acum am încercat cu bere, că m-am gândit că am făcut alergie de la alcool, și am încercat cu bere și prima picătură pe care am pus-o în gură, la fel: am început să tremur și am auzit acele voci spunându-mi că mor și mi-o fost rușine de oameni și am trântit sticla de bere pe masă și am fugit afară să nu mă vadă lumea cum tremur.”
O trecut, nici atunci nu m-am gândit că tot așa-i minunea lui Dumnezeu dar am văzut că iar nu o mai băut o săptămâna când o început, nu era nimic cu el numai când punea prima picătură de alcool în gură asta i se întâmpla. Se repetă de câte ori încerca să bea. Atâta era de ținut în această patimă și binențeles că cel rău nu-l lăsa din mâna lui, nu vroia să-l scape din mâna lui, dar eu mă rugăm în continuare, mă rugam noaptea la 12 o data cu preotul, și îmi spusese că ne rugăm amândoi la 12 noaptea cu lumânări aprinse și chiar dacă mă culcam mai devreme mă trezeam, îmi puneam ceasul să sune, și mă rugăm o data cu el la 12 noaptea să-l oprească Dumnezeu de la băutură. Și uite așa se repeta de câte ori începea să bea. Și asta o ținut un an de zile. Un an de zile nu o vrut, deși vedea că i se întâmplă chestia asta dar totuși un an de zile tot la două, trei săptămâni, la o săptămână, încerca cu altă băutură. Cred că toate băuturile le-o testat. Până la urmă o ajuns la medic că uite ce i se întâmplă că nu mai poate bea și o spus la medic ce i se întâmplă. Și un medic i-o spus, „Ascultă domnule, dacă ți se întâmplă chestii de genul ăsta, eu așa ceva nu am auzit de când sunt, dar dacă ți se întâmplă chestii de genul ăsta, înseamnă că nu mai trebuie să mai bei, și cu asta basta. Oprește-te și gata.” Și de atuncea îs 14 ani de când el nu mai bea într-adevăr. Lăudat să fie Dumnezeu că uite că m-o scăpat de povara asta grea și de crucea asta, mi-o luat-o de pe umerii mei. Pe el l-o scăpat de această pacoste. Acuma nu mai suportă nici el bețivii să-i vadă în față și spun întotdeuna când vede câte unul că face scandal, zic, „Uite cum te-am suportat eu pe tine atâția ani de zile.”
Și acuma ce face?
Ce să facă? Tot greu mi-e că nu prea muncește. Crucea o am încă de dus dar nu cu această patimă. Tot greu îmi este. Copii orice le trebuie îmi spun, „Mama ne trebuie asta,” și mai zic câteodată la nervi, „Dar voi tată nu aveți?” Dar ce să fac?
Să-mi povestești despre cum ai început să faci cu mănăstirile, înainte mergeai tu ca pelerin?
Da, apoi cum să zic, mă duceam în pelerinaj, m-am dus că asta mi-o fost refugiul vieții mele. Erau copiii mici. Pot să zic cam de 18, 19 ani mă duc la mânăstiri și erau copiii mici și atâta eram de săracă și așa îmi ascundeam câte 1 leu, 2 acolo, câte un bănuț și totul îi adunam, păi pe când se ivește un pelerinaj să fug și eu în pelerinaj să mi-l pot plăti. Și uite așa am început să mă duc la mânăstiri și atâta liniște găseam acolo și atâta bucurie îmi găseam când ajungeam în mânăstiri. Atâta am vrut să mă călugăresc, de câte ori după ce am început să mă duc la mânăstiri, de câte ori intrăm într-o mânăstire mă gândeam, „Când cresc copiii mari mă călugăresc!” și îmi venea să plâng, dar atâta plângeam în mânăstiri și mă gândeam, „Oare la asta mânăstire să vin?” După când vedeam la alta, „Oare la asta să vin?” Totuși mă gândeam să mă călugăresc la o mânăstire mai aproape de casă, mai aproape de Cluj, ca să vină copii la mine. Dar prima mânăstire care m-o impresionat o fost schitul de la Posada. M-am dus așa cu femeile sâmbătă într-o seară chiar de Schimbarea la față, deci în data de 5 august m-am dus, nu mai știu în ce an. Sărbătoarea se ține în data de 6 și noi ne-am dus pe 5, înainte, ca să stăm și la privigherea de noapte. Ei, când am intrat în aceea curte, o fost prima mânăstire care am vizitat. Simțeam la fiecare pas că Dumnezeu este lângă mine, simțeam că o energie puternică mă umbrește cu putere Dumnezeiască și am început să plâng de bucurie. Și cât o ținut rugăciunile, o fost vecernia seara, și apoi a început privigherea de noapte, erea Preasfințitul Vasile al nost Someșanul, era mitropolitul nost acuma, Andreicuț care era Episcopul Albei. Erau foarte, foarte mulți preoți. Atâta eram de fericită că mi-am pus o pătură sub mine și nu m-am ridicat din genunchi până noaptea la 12 și într-una am plâns de fericire că sunt acolo. Când s-o terminat liturghia de noapte am zis că no, să ne culcăm. Nu ereau condiții de cazare și l-am rugat pe părinte să ne lase să dormim în biserică. Și ne-am pus păturile fiecare femeie și ne-am așezat jos și am dormit jos în biserică. Dar părintele zic, „Vă las să dormiți dar să nu vorbiți că eu dorm în altar că nici eu nu am unde dormi și să nu vorbiți.” Fiecare s-o pus și o dormit. Eu nu am putut să dorm deloc, deloc nu am putut să dorm că mă dureau oasele că era tare, erau covoarele de iută, ca pe vremuri atuncea. Și m-am gândit și m-am tot uitat la toate picturile din biserică, m-am tot rugat până dimineață la 5. La 5 este acolo un izvor făcător de minuni la Posada. Atuncea am ieșit afară și am vorbit cu mai multe femei, „Haideți să mergem să ne luăm apă sfințită, apă făcătoare de minuni, că la 6 începe rugăciunea de maslu și apoi după ce se termină rugăciunile de maslu începe Liturghia de dimineață.” Și așa o fost. Am participat la rugăciunile de maslu apoi după aia la Sfânta Liturghie în aceea mare sărbătoare de 6 august, Schimbarea la față, toate bune și frumoase. M-am simțit atât de bine și cum este această semnificație a sărbătorii de 6 august, Domnul Iisus o schimbat la față pe Muntele Taborului, cum eram acolo sus pe munte la schit simțeam că acolo-i Muntele Taborului unde s-o schimbat Domnul Iisus Hristos la față. Eram atâta de fericită. Simțeam că acolo s-o întâmplat minunea. Dar când l-am auzit pe Episcopul Andrei că ne dă tonul să cântăm, „O, Măicuță Sfântă!” că această sărbătoare este în postul Maicii Domnului, atuncea mi-am dat seamă că se termină Sfânta Liturghie, și eu trebuie să mă duc acasă. Și m-am pus pe un plâns, așa un necaz era în sufletul meu căci ce trebuie să mai viu acasă, că eram atâta de fericită acolo. Și chiar așa mă gândeam, „Doamne de ce trebuie să mă duc acasă?!” Trăind fără iubire îmi găsisem atâta iubire în Dumnezeu. Și s-o terminat Liturghia, eu mă tot gândeam cum să nu mă duc acasă și atuncea în momentul ăla când mă gândeam cum să nu mă duc acasă, „Trebuie să mă duc că am copiii mici!” și tot făceam un pas spre autocar, și urcăm în spate, și mă gândeam că cu părere de rău nu pot să rămân la această mânăstire, și așa mi-o primit dragostea de mânăstiri și am ajuns acasă și le-am povestit la soțul meu, la copii și nu m-am gândit că copiii erau destul de mici, nu m-am gândit că îi afectează pe copii chestia asta că le spun că îmi pare rău că nu am rămas. Plângeam și îmi spuneam că îmi pare rău că nu am rămas acolo. Și Adrian fiind cel mai mic așa i-a rămas în memorie și de câte ori mă duceam undeva la mânăstire spunea, „Tu mamă, te rog să nu rămâi la manastire!”
Și după ce m-am întors de la mânăstire fiind așa afectată și cu atâta dragoste de mânăstiri mi se întâmpla un lucru foarte ciudat, pot să spun. De multe ori stam și spălam vase și spălând vase sau făcând mâncare în casă, sau făcând curățenie, auzeam în capul meu, auzeam acel cor care cânta acolo, călugării de la Posada. Îl auzeam de-a dreptul cântând și atuncea lăsam tot lucrul la o parte, îmi era dor să-i aud, îmi era dor atâta de mânăstire și mă duceam în camera copiilor, mă așezam pe pat și ascultam acel cor. Pe cuvântul meu, asta mi se întâmpla. Dacă vorbesc zice lumea că îs nebună, dar asta mi s-o întâmplat, auzeam acel cor că îmi cântă și eram atâta de fericită. La un moment dat nu îl mai auzeam și atuncea mă ridicam din pat și lucram mai departe. Și uite așa m-a apucat pe mine dragostea de mânăstiri și s-o întâmplat atâtea minuni dumnezeiești.
Eram de altă dată la mânăstire la Bistrița și eram, eu toată viață am muncit totul dacă barbatu-mio nu s-o omorât cu munca a trebuit să muncesc ziua și fiind meseria asta de coafeză o fost ani de glorie, Într-adevăr  ani în care am putut să muncesc cât m-o prins puterile mele și așa am muncit cât m-o ținut puterile, și acasă și la servici. Și m-am dus la mânăstire la Bistrița fiind bolnavă, deci nu mă durea nimic decât îmi venea așa peste zi lucrând sau plimbându-mă pe drum simțeam o slăbiciune de la stomac și simțeam că tremur toată. Atâta mă simțeam de rău că simțeam că cad jos. De multe ori tundeam și simțeam că cad pe clientă. Și mă duceam și îmi luam ceva dulce să mănânc și mai îmi reveneam. Îmi făceam analize. Toate analizele îmi spuneau medicii că îs bune. Nu-mi găsea nimeni nimic dar aveam această problemă care cel puțin o data, de două ori pe zi îmi venea această amețeală și această slăbiciune în corpul meu. Și așa cum îți spun m-am dus la mânăstire la Bistrița. A fost foarte interesantă chestia cu Bistrița că așa ploua de tare când am ajuns în fața mănăstirii și toți oamenii o zis,”Nu ne dăm jos că plouă țara.” Era torențială ploaia. Și eu zic la o femeie, „Hai să mergem prin ploaie, oricum nu suntem îmbrăcate de vară dar ne uscam.” Și am ajuns în mânăstire. Și când am ajuns în mânăstire era prima data în aceea mânăstire când am pășit. Așa am simțit puterea dumnezeiască profundă lângă mine și m-am dus în față icoanei Maicii Domnului și am început să mă rog. Între timp s-o oprit ploaia, eu mă rugam, ori vizitam mănăstirea și obișnuiam că ne mai făceam poze în față mănăstirii și tot mă strigau din grup că o ieșit mulți oameni numai să viziteze. Și atuncea o ieșit afară și mă tot strigau că să mergem să facem poze și eram așa de, cum să zic, aveam așa o dragoste de a mă ruga și simțeam harul lui Dumnezeu acolo și nu puteam ca să mă despart de rugăciune, să abandonez rugăciunea. La un moment dat, stând la rugăciune acolo singură în mânăstire, ceilalți o fost deja ieșiți cu toții, atunci m-am gândit, Hai să ies, să nu mă lase aici,” și când să ies mi s-o întâmplat un lucru foarte ciudat, eram cu mână pe zar, la mânăstire eu așa fac și acuma de câte ori mă rog la o mânăstire pe când ies încep așa de la începutul mănăstirii până îmi arunc o privire peste tot, pe la toate icoanele ca și cum mi-aș lua un rămas bun, și apoi ies. Eu așa am procedat și de data aia, și când am ajuns, așa am privit de la început, de la ușă începând, și când am ajuns acolo în colț în partea stânga era icoană Domnului Iisus Hristos.
Știu că acolo sunt moaștele Sfântului Grigore Decapolitul. Și când am ajuns cu privirea la icoană Domnului Iisus Hristos simțeam cum El din icoană mă privește exact pe mine. Îi simțeam privirea că mă privește din icoană și atuncea parcă, cum țineam mâna pe zar parcă, ca un vânt, nu știu nu pot să spun să explic să înțeleagă omul, simțeam că mă împinge cineva înapoi să nu ies afară. Și simțind asta m-am gândit la icoana Domnului Iisus Hristos, când am ajuns în față la icoană ce am văzut?! Era moaștele puse așa într-o cutie neagră din scândură făcută, fiindcă era vopsită neagră. Era așa ca și penarele noastre pe vremuri, se trăgea o sticlă deasupra în loc de capacul la aceea cutie cu moaștele. Era o sticlă care se trăgea dar până la un moment dat îți da voie să se tragă numai un pic, așa încât să nu ajungi să pui mâna pe aceea mână a Sfântului Grigorie Decapolitul. Își ținea mâna așa, așa-i moaștele sfântului. Acuma o pus, am văzut, că de atunci nu mai m-am dus, e îmbrăcată în ceară, probabil ca să nu se degradeze și să se păstreze. Ei atuncea așa era. Parcă văd și acuma, se cunoșteau și venele sfântului pe mână, ca o mână, pur și simplu normală, uscată. Și atuncea când am văzut mâna sfântului și citesc acolo că îs moaștele Sfântului Grigorie Decapolitul și că foarte mulți oameni s-or vindecat. Atuncea așa eram de agitată oarecum că vrând neapărat să pun mâna pe mâna sfântului, ei, aceea sticlă nu îmi da voie și atunci m-am pus în genunchi și am început să mă rog plângând și atâta m-am rugat, „Doamne Sfântule Grigorie eu cred că ești lângă Domnul Iisus Hristos, te rog roagă-L în numele meu păcătoasei să mă vindece.” În momentul ăla te rog să mă crezi cum îmi țineam mâinile pe acea cutie cu moaștele și eu în genunchi m-am speriat căci m-am și oprit din rugăciune în acel moment că numai de asta m-am rugat mai mult pentru că în momentul ăla am simțit că din mână dreaptă îmi trece așa pot să explic la toată lumea ca un vânt rece prin măduva oaselor, ca și cum mi-ar suflă un vânt rece prin măduva oaselor dintr-o mână în altă și din cap până în picioare! Când am simțit chestia asta m-am și oprit din rugăciune și am stat așa, cred că câteva secunde am stat așa pe loc, și atunci m-am ridicat.
Ei, din momentul ăla eu aceea slăbiciune în corpul meu nu am mai avut niciodată.
Dar altă dată, tot așa avusesem de altă dată la o altă mănăstire, la Sfântul Nicodim de la Tismana, m-am dus acolo pentru îmbăiare, și miruire, tot legat de sănătatea mea și din cauza asta am o mare încredere și întotdeuna spun că Dumnezeu este doctorul meu și eu nu am încredere in medici. Eu nu mă duc la medici, numai când chiar că nu mai pot. Că orice problemă am, dacă nu mă simt bine eu spun la Dumnezeu și asta mi-i încrederea mea. Dumnezeu mă ține pe pământ atât cât vrea, ci nu cât vreau medicii. Medicii, nu pot sa-mi facă nimic din cauza că am avut prea multe experiențe de genul ăsta.
Deci aveam, o rană apărută și mi-o tot tratam, și aveam fibrom uterin și la un moment dat cand mi-am facut un Papanicolau mi-o ieșit numărul trei și atunci când medicul ginecolog îmi spune, zic, „Dom doctor,” speriată, „Am cancer?”
Și atuncea el nu mi-o raspuns ca să nu mă sperii. Zice, „Nu, nu! Lăsați că trebuie să repetăm analizele.” Eu iau analizele și mă duc la o cunoștintă foarte bună care lucra la o altă doctorița, lucra la Hematologie și o întreb, „Doamna doctoră, acum noi ne cunoaștem de atâta timp. Atâta vă rog să îmi spuneți, că știu că nu îmi spuneți ca să nu mă sperii. Dar dacă ați avea aceste analize dumneavoastră, v-ați pune pe gânduri sau nu? Dar sinceră!” Și atuncea zice, „Păi binențeles că mi-aș face gânduri și probleme. Este normal.” Zic, „Numai atâta am vrut să știu.” Și atunci m-am gândit eu la medic nu mă mai duc, și chiar atuncea în următoarea săptămâna aveam un alt pelerinaj să mă duc pe Valea Jiului. Și când am ajuns la Mânastirea Tismana, citind viața Sfântului Nicodim aflu că o făcut multe minuni. Am ajuns, m-am închinat la moaște și Sfântul Nicodim are mormântul în naos, cum se spune, cum intri în prima parte a bisericii, acolo are mormântul. Eu știind ce problemă am, era duminică, era Sfânta Liturghie dar în toata mulțimea aia de oameni nu mi-o păsat că cine ce o spune sau că râde cineva de mine, eu m-am întins la picioarele mormântului, m-am așezat pe burtă, m-am întins acolo cu burta pe mormânt, și am început acolo să plâng, să mă rog la Sfântul Nicodim să se roage, să mijlocească pentru mine Iisus Hristos. „Sfântule Nicodim vezi că am copii, te rog roagă-l pe Domnul Iisus Hristos în numele mamei pacătoase să mă mai țină în viață măcar să-mi mai cresc copii.”
Am stat acolo și tot am plâns și m-am rugat și la un moment dat văd că cineva mă bate pe umăr. Și îmi ridic ochii, fața plină înlăcrimată, și era o maică și îmi spune, „Ridică-te de pe mormânt că nu-i voie să stai aici.”
Și atunci am zis, „Maică, lasați-mă numai câteva secunde să mai stau. Că eu am o problemă și știu că numai aicea mă duc rezolvată.” Și atuncea nu a mai zis nimic, am mai stat acolo și m-am rugat, și te rog să mă crezi că de atuncea nu am mai avut nici un fel de problemă. Nu mai folosesc nici medicamente, nici pentru fibrom nu am mai ajuns operată.
Asta-i de zece ani. Am Papanicolau de atunci tot 1 si 2, ceea ce... Chiar am fost la o ginecoloagă și când o văzut că ce Papanicolau am și că nu am nici o problemă ginecologică o zis, „Doamnă, dumneavoastră în ce lume trăiți?Dumneavoastră sunteți pe pământ? La vârsta dumneavoastră să aveți așa un Papanicolau!”
Ce este Papanicolau?
Deci, asta este valoarea care îți arată dacă ai cancer sau nu. Deci Papanicolau când îi 1 sau 2 este o valoare bună, îți arată că tu ești sănătoasă ci ce începe cu 3 deja trebuie să îți pui un semn de întrebare.
Și uite așa s-o repetat minunile lui Dumnezeu, iar de altă dată la Mânăstirea Dragomirna din Moldova, tot așa m-am dus și pe când să ies afară din mânăstire era o icoană a Maicii Domnului pe fund negru. Nu o uit niciodată. Când să ies afară așa gând bun mi-o rămas de la toate icoanele, și mă uit așa și parcă Măicuța Sfântă mă urmărea cu privirea în orice pas, parcă mă uitam la ea și de câte ori mă duc acolo asta senzație o am, că parcă mă urmarește cu privirea pe mine, și de multe ori mă întorc înapoi din ușă, înapoi mă duc la icoană și mă mai rog și mă închin Maicii Domnului. Pentru că asta simt, că Măicuța Sfântă mă urmărește din aceea icoană cu privirea după mine.
Și tot așa era icoana mai sus, m-am pus jos în genunchi și mi-am ridicat mâinile pe icoană și am început să plâng, să mă rog. Crede-mă că din mâna dreaptă când mă rugam am simțit că în podul palmei mi se mișcă. Era așa ca și cum ar fi un nerv la mână, știi ca și cum simți de multe ori că îți bate așa un nerv. Exact așa simțeam în podul palmei și am oprit rugăciunea și mă uitam și mâna mea mi se mișca de pe icoană da’ într-un anumit loc în podul palmei. M-am speriat și atuncea, și am zis, „Măicuța Sfântă vrea să îmi spună ceva, dar de unde să știu eu ce, păcătoasa?”
Și uite așa din dragostea asta de a ajunge, pentru că toate femeile cu care ne ducem la anumite mânastiri, din dragostea asta de a ajunge la mai multe mânăstiri, de a cunoaște toate mânăstirile din țară, din dorința asta, din cauza asta am început să fac pelerinajele astea. Aicea îmi găsesc liniștea, lucrând mult. Aicea eu nu am avut concedii. Niciodată nu mi-am luat concediu pentru mine și astea, câteva zile de refugiu, de mers la mânăstire, astea mi-s concediile mele. Deși e multă muncă, după cum vezi. Dau atâta mâncare la oameni, fac mâncare de multe ori la multe mânăstiri. Este oboseala enormă. Nu dorm cu nopțile înainte. Îi o oboseală enorm de mare dar asta simt că trebuie să fac și chiar dacă îs mai obosită, îi mai multă muncă, dar culmea că îmi dă Dumnezeu atâta putere și uite că de când mă duc la mânăstiri la mine nu mai vine salvarea cum venea, că de multe ori îmi rămâneau... S-o întâmplat înainte de a face pelerinajul că îmi rămâneau cu vopselele în cap clientele că venea salvarea la mine. De multe ori s-o întâmplat. Săracele femei atâta mă iubesc de mult clientele mele că s-o spălat pe cap și o rămas jumătate vopsită și zicea barbatu-so, „Du-te tu și te vopsește!” „Până nu se face doamna Silvia bine nu mă duc în altă parte.”
Și uite așa...
Poți să-mi spui iar ce ai zis despre blesteme?
Deci eu înainte când era Sorin mic de 3 ani, tot așa am fost bolnavă. Tot așa am început sa mă simt slăbită, să vomez foarte mult. Slăbisem atâta, nu mă durea nimic, decât slăbeam foarte tare. Orice mâncam eu vomam și slăbeam. Ajunsesem la un an de zile după ce tot am bătut toate clinicile și la atâția doctori am apelat, că toata lumea zice că nu am nimica, dar eu mă uscam pe picioare, tot așa m-am dus la un preot și mi-o deschis pravila. Pravila înseamnă că îți deschide o carte care preotul se pricepe de spune. Dar în sfârșit, atunci nu am știut de pravilă. Nu am știut că există o pravilă la preot care spune acolo tot ce ai.
Când o venit cu o carte așa groasă, îmi spune, “Deschide cartea!” m-am gândit, “Doamne, dar preotul ăsta de ce mă face să deschid cartea?!” Și atuncea când o deschide îmi spune, “De ce nu mi-ai spus ce probleme ai? O femeie blondă care o fost prietenă la soțul tău o făcut blestem să vă despartă pe voi și dacă nu o să poată să vă despartă din cauza asta ești bolnavă. Ori prin boală, ori prin divorț trebuie să fiți despărtiți.” Și atuncea când dau de soțul meu, se enervează, înjură pe Dumnezeu și zice, “Mă duc și-i dau foc la casă!” Și atuncea preotul zice, “Nu, nu, nu! Eu pot să fac atâta să fac slujbe să se facă doamna sănătoasă. Dumnezeu o vedea ce face cu cea care v-a blestemat. Dar,” zice, “pot să fac atâta ca să mă rog că tot ce o făcut să se întoarcă pe ea.” Și atuncea am zis, “Nu, părinte, viața mea este în mâna lui Dumnezeu. Și dacă Dumnezeu vrea să trăiesc eu voi trăi cu toate făcăturile ei, dar dacă Dumnezeu vrea să mor și pâna aicea să-mi fie viața, atunci așa va fi. Dar nu vreau ca ea, dacă o făcut ceva, o apelat la lucrurile necurate, o apelat din cauza de inconștiență și nu o știut ce face. Și din cauză că nu cunoaște pe Dumnezeu și nu știe ce este Dumnezeu și ce-s lucrurile Dumnezești și ce-s lucrurile rele. Vă rog frumos, vreau să hotarască Dumnezeu daca eu trebuie să trăiesc sau nu.”
Și cu asta m-am desparțit de preot și m-am dus la preotul meu din sat. Am un preot foarte bun și el mă cunoștea că toată vremea am mers la biserică și mă iubește foarte tare. Totdeauna întreabă și pe părinți de mine, veșnic, îi face mare plăcere când mă duc să stau de vorbă cu ei, mă primește în casă, “Hai, haide Silvia să mai vorbim!” și întotdeauna mă întreabă de când m-am făcut sănătoasă cu ajutorul lui. Și m-am dus la preot și i-am spus plângând, “Părinte, de un an de zile mă tot duc la medici și nimeni nu-mi găsește nimic și i-a uitați ce mi-o spus un preot deschizându-mi pravila. Și,” zic, “aș vrea, eu am încredere în dumneavoastră, aș vrea să îmi faceți dumneavoastră slujbe.” Și o început să se roage asupra mea cu patrafirul pe cap. Crede-mă, când o început să se roage acest preot, am simțit în zona pieptului parcă îmi implanta cineva o mulțime de cuțite în mine, junghiuri, dar așa mă durea de tare pe tot pieptul, înțepături că îmi venea să strig și îmi puneam mâna la gură de sub patrafirul preotului ca să nu strig, să nu-l deranjez la rugăciune. Așa dureri groaznice aveam pe piept. Cât o ținut rugăciunea astea dureri le aveam pe piept și cum o oprit rugăciunea nu mai aveam nimic.
Mi-o citit de 3 ori și în săptămâna aia, deci o început duminică, miercuri seara și vineri seara. Vineri seara, miercuri seara nu mi s-o întâmplat nimic, dar vineri seara când o citit a treia oară, când a început să-mi citească, o început venele de aici, simțeam că îmi face așa tic-tic-tac ca un ceas, așa simțeam că bat venele în cap. M-am gândit, “Doamne Dumnezeule! voi face un accident vascular la cap!” Toată noaptea uite așa mi-o bătut venele în cap și din momentul ăla eu m-am făcut bine.
Dar și din cauza asta am zis că nu-i voie să blestemi pe nimeni, tot tu trebuie să lași în voia lui Dumnezeu, că Dumnezeu le știe pe toate și cel care blesteamă după aia, Doamne ferește, se poate întoarce pe el. Nu-i voie.
Trebuie să lași orice problemă ți se întamplă. Și alea rele sunt tot cu voia lui Dumnezeu, dar probabil că Dumnezeu așa te trece printr-o problemă grea ca să poți să te întorci la El. Dumnezeu așa vrea, din cauză că ne iubește, așa ne poate întoarce la El. Nu ai văzut niciodată un om fericit ca să se roage. Un om care îi merge bine în căsnicie, în toate…. îi merge bine, ce-l mai interesează pe el de Dumnezeu?! Dar omul care are astăzi o problemă, mâine alta, la cine se duce dacă nu în brațele lui Dumnezeu?
Mi-ar place data viitoare să-mi povestești din pelerinaj, întâmplari care ți-or rămas în minte, despre călugării care ți-or rămas în minte, cum ai făcut balmoș... Bine? După aia cum ți-o zis atuncea ca să nu mai fi coafeză, sau cum îți place ție să te îmbraci asortat, chestii din astea data viitoare, bine?
Da’ te rog frumos nu cu publicitate că mă supăr tare, că ți-am spus că o venit o ziaristă să-mi ieie interviu și i-am spus, “Vă rog frumos, nu, nu.” M-am trezit la ziar, și cu totul altceva ce am spus eu. Și apoi m-a tot sunat și am spus, “Auziți, de mine vă rog să uitați! Sunteți niște nesimțiți, niște escroci, să vă fie rușine. Omul se chinuie să facă voia lui Dumnezeu și voi scorniți niște minciuni. Nesimțiților! Uitați de mine!”
La ce ziar o fost asta?
Foaia.
Nu cunosc, dar nu înțeleg de ce nu scriu exact ce le zici, că e interesant….

Cu mulțumiri lui Valentin Tarlete care a transcris textul în limba română. Valentin din păcate se luptă cu cancerul și lipsurile materiale. M-aș bucura dacă donați, ca să pot să-l ajut material.

Anunţ: Dacă doriţi să daţi un pic de bani ca să pot să continui eforturile mele în ritmul actual, şi de asemenea, să pot să răspândesc banii diferitelor mele cauze sociale, aş fi foarte recunoscătoare.
De asemenea, donaţii în natură sunt foarte apreciate. În natură însemnînd consiliere profesională, transcriere cu diacritice, redactare, contribuţii la organizare de evenimente, donaţie de spaţiu, de publicitate, de imprimare de materiale publicitare, de călătorie [Adaugă produse excedentare proprii aici].
Mulţumesc familiei mele pentru sprijinul lor constant.
 

New York

24 August, 2013

Înhămînd un stol de ciori

Idei artistice inovatoare cu aplicaţii practice imediate

Către,
Primăria Municipiului Cluj-Napoca
Piaţa Libertăţii Nr. 1
Domnului Director Mugur Avădanei
3/6/09

Stimate Domnule Avădanei:
Mă numesc Smaranda Mlaştină, de profesie artist plastic cu specializare în artă reziduală, în prezent lucrînd part-time la Studioul de Idei Sociale Inovatoare, în cadrul colectivului Synthetic Zero, amplasat în Bronx, New York. Desfăşor mai mult o activitate experimentală, de exemplu am creat un grup statuar compus din 50 de prezervative umflate, legate elegant cu panglică subţire satinată, tot albă, şi am proiectat un video cu valurile rîului Hudson pe aceste baloane imaculate. O altă lucrare de care sunt mîndră, reprezintă un ansamblu alcătuit din zece maşinării miniaturale realizate din rotiţe de ceasuri, arcuri, lanţuri de veceu, biluţe de oţel, puse în mişcare cu baterii. Drăguţele. Au fost expuse pe doi pereţi întregi. Deci arta mea e experimentală, dar uneori, cînd am noroc, are şi aplicări concrete.
M-am hotărît să vă scriu, întrucît, chiar dacă mă aflu departe, mult dincolo de Ocean, problemele urbei în care am copilărit continuă să mă preocupe, mai ales că o compatrioată de-a noastră care a participat la ultimul nostru eveniment Synthetic Zero, Iasomia Cerulia, mi-a dat o idee genială care ar putea avea aplicaţii practice imediate în judeţul dumneavoastră, şi de fapt în toată ţara. Uite aşa puteţi să împăcaţi capra cu varza şi să faceţi din Ardeal un produs mai prezentabil, cu vino-ncoace pentru turişti, în timp ce, astfel, sprijiniţi şi arta modernă.
Mai precis, va dau un pont despre cum să rezolvaţi tripla problemă:
1. a invaziei de ciori din zonele urbane,
2. a cătunelor de rromi aciuate pe lîngă gropile de gunoi, în special de la Pata Rît, care, în curînd, am înţeles că se va şi închide, iar oamenii nu au unde să plece; în plus, ei fac imagine proastă Clujului,
3. să oferiţi un act artistic, care să-i lase cu gura căscată pe toţi turiştii care vin în Transilvania înfioraţi, cu piele de găină, dornici să vadă un tărîm magic, misterios precum în filmele Hollywood cu care au crescut.
Deci, punct cu punct: prietena mea Iasomia, mi-a spus că vă zbateţi să alungaţi stolurile uriaşe de ciori care poluează sonor cu coralele lor stridente, pe 20,000 de voci sinistre, guturale, mai ales dimineaţa, cînd părăsind cuiburile călduţe plutesc ameninţător deasupra oraşului, parcurilor, spaţiilor verzi, tăbărînd pe şobolani şi şoareci, şi apoi pleacă ţintă la serviciu înspre groapa de gunoi. (Prietena mea, Iasomia, mă corectează că nu prea sunt şobolani în Cluj, fiindcă, cică, îi mănîncă pisicile înmulţite după stîrpirea cîinilor vagabonzi. De altfel, Iasomia mai spune că stolurile astea de ciori sunt nesuferite toată ziua, cînd fac escală în drumul lor, poposind pe la pubele după resturi alimentare şi în special pe blocuri, linii electrice şi cabluri, şi apoi seara, cînd se întorc să se culce în cuiburile lor din parcurile oraşului şi tufele din jurul căminelor studenţeşti.)
Înţeleg că aţi încercat tot ce se putea, de la masacre conduse de cluburile pescarilor şi vînătorilor atotştiutori, de tot oraşul era împroşcat cu creiere de cioară, pînă la tunuri de apă pompiereşti, de la înregistrări digitale de ţipete de păsăreturi speriate, ori chiar voci de politicieni autoritari perorînd urlat, pînă la sunete de împuşcături vîjîind pe lîngă ureche, şi totul a fost degeaba. Trec ciorile ca norii negri deasupra oraşului, acoperă parcurile şi clădirile cu găinaţ împuţit, sperie îndrăgostiţii care se plimbă, şi se sărută pe bănci, bătrînii care-şi plimbă cîinii, mămicile împingînd sîrguincioase bebeluşi tracasaţi, sechestraţi în cărucioare.
Dar, noroc că am găsit soluţia! Numai puţină răbdare să vă prezint în detaliu şi celelalte elemente: în primul rînd, cînd spunem cuvîntul cioară ştim prea bine că, din păcate, lumea nu se gîndeşte la lucruri bune, cum ar fi că cioara e o pasăre foarte isteaţă, absolut necesară păstrării echilibrului ecologic, mănîncă gîngănii dăunatoare culturilor, şi răpune şoareci. (Prietena mea Iasomia iar mă corectează: nu prea mai răpune şoareci, ci mănîncă resturi menajere şi seminţele de pe arături, bineînţeles, acolo unde mai sunt arături, că de cînd am intrat în UE nici pămînturile nu se mai cultivă ca altădată. Apoi, de cînd nu se mai cultivă cîmpurile, ciorile au migrat în oraşe, într-un fel, aproape ca ţiganii de la ţară, unde nu mai au ce fura sau aduna după recoltarea de pe cîmpuri, şi au migrat spre gropile de gunoi). Nu-i aşa, ştim din păcate că spunând cioară, imediat romînul se gîndeşte la ţigani. Vin ciorile! e un semnal de alarmă. Ei, şi cum ne este tuturor cunoscut că e mare teama în ţară că se înmulţesc ţiganii şi vor corci naţia, ba mai mult, că mulţi dintre patrioţi regretă că nu mai e un Hitler să facă săpun din ei. S-au dus acele vremuri minunate, ştiu, ştiu, mai ales că acum standardele europene cu politicălul corectnesu’ ăsta, vă cer să vă purtaţi cu mănuşi cu aceste făpturi. [Prietena Iasomia: Bagă ceva cu alungarea ţiganilor din UE, Italia, Franţa, şi Elveţia şi întoarcerea lor în Romînia.] Deci: avînd în vedere că la Pata Rît tot vine presa ca să expună mizeria în care cătunul locuieşte, să intervieveze cetăţenii care declară că dorm cu spaima în sîn că groapa de gunoi se va închide în scurt timp, din nou, tot datorită standardelor ecologice europene, e nevoie să luăm ceva măsuri concrete, să găsim locuinţe pentru grupul acesta de dezrădăcinaţi.
Desigur am putea să îi scriem doamnei Oprah, ori celor de la Habitat for Humanity, ori lui Bill Gates, ori lui Hillary Clinton, şi chiar către Mother Theresa (Iasomia: Maica Tereza a murit anul trecut sau acum 2 ani şi a fost sanctificată. Să nu se supere catolicii), atunci fundaţiei Mother Theresa, desigur că are o fundaţie, nu? Oameni cu renume internaţional, să-i implorăm să vină cu puterea dolarului să le facă un sat modern de numa’ numa’, să rămînă mască tot romînul, să înviem speranţa în popor, dar, eu cred că putem rezolva ceva şi pe plan local, cu mult mai multe beneficii. Sunt nenumarăte sate cu case ale nimănui. Pe uscat dar şi în apă. Ideea mea: să-i mutăm acolo. Pe uscat, nu cred că e o idee la îndemână, pentru că ştiţi cum suntem noi, patrioţii romîni, ne vine să dăm foc la cătunele de ţigani şi atunci presa internaţională va ţipa că e ca pe vremea camerelor de gazare. [Iasomia: Nu încap romînii pe pămîntul romînesc unul de altul, se ceartă pentru un metru de pămînt, frate cu frate, tată cu fecior. Sunt zeci de mii de procese; ultima chestie a fost în Maramureş unde o femeie în vîrstă a mutat un ţăruş pus de primar şi a fost băgată în puşcărie pentru 6 luni. Tocmai a cerut amnistie de la preşedinte.] Okay. Ştiţi eu am plecat de multişor din ţară. Iasomia ştie mai bine, că ea a sosit numai de vreo cîteva luni cu viză de logodnică. Oricum, pe uscat, nu.
Cel mai bine e în apă. Pentru că atunci se vor îmbăia regulat şi toţi copilaşii vor fi curaţi, squeaky clean, da, în plus, după cum am mai spus, trebuie să ne gîndim cum să atragem turiştii străini.
Chestia cu Dracula merge nu merge, dar dacă vă mai amintiţi, pe vremea lui Ceauşescu, cum multe multe sate au fost înghiţite de ape că avea mania, bine intenţionată, de a face lacuri de acumulare şi hidrocentrale. La Poarta de Fier se spune că 15,000 de oameni au fost strămutaţi. Cu cimitire cu tot, dar nu nimănui, ori NU în engleză să nu se prindă americănocii! Am auzit că îşi cărau oamenii rudele de la cimitir, într-o sacoşă îngrămădeau oasele lui tata, în cealaltă ale lui mama. Dar noi nu spunem despre asta nimic! Nu, dimpotrivă să spunem că atunci bieţii bătrîni, mai ales bătrînele cu mustăţi şi bărbi înfricoşătoare, nu voiau să părăsească căsuţele lor, nici cînd a venit poliţia să-i avertizeze, Plecaţi oameni buni! S-a dat drumul la lac! O să vă înecaţi! Haide mătuşă, lasă-mă să te ajut cu caprele şi pisică! Şi băbuţa i-a blestemat pe cei care au făcut lacul, şi pe apa din lac a blestemat-o, mama, mama ce a mai blestemat-o de făcea bulbuci în barbă, şi de atunci se iscă furtuni năpraznice, vîrtejuri ies din fîntînile satului scufundat, şi se îneacă turiştii visători care înoată pe lacul Cinciş. [Iasomia: Probabil au mai uitat pe cîte unu’ prin gropi neştiute sau prin cimitirele săracilor, unii îngropaţi de pe timpul lui Vlad Ţepes, toţi nepoţi de-ai lui Dracula, de-ăia cu ţeapa-n cur sau decapitaţi căutîndu-şi capetele care plutesc în derivă pe lac şi probabil că ăia s-au transformat în zombii] Da’! Încurajaţi turismul. Faceţi grilă de publicitate, agresiv, anunţuri publice, spoturi video, că zombii se tîrăsc noaptea din apă, din grădiniţa de pe fundul lacului, copilaşi drăguţi cu ochi holbaţi îngrozitori, cu domnişoara educatoare îmbrăcată în ie de borangic, care ie se lipeşte pe ea ca în calendarele Playboy, şi vin copiii din adîncuri hăulind ca lupii şi îi muşcă de gleznă pe înotătorii neavizaţi si curioşii care se bălăcesc în apă, şi îi trag la fund. Şi sună clopotul din turla bisericii catolice de pe deal, şi bate vîntu’ şi vuiesc pădurile. Să se ducă vestea peste hotare că pe lîngă disco şi pensiuni de trei stele există şi aceste fenomene unice, de vreme ce tot occidentul crede că noi ardelenii avem aceste abilităţi insolite. Bine. Bine. Bine.
Deci, cum să facem să ne fie bine la toţi?
Nu am pregătirea tehnică necesară, dar putem colabora poate cu cei de la Direcţia Apelor. Am auzit că aveţi ingineri hidrologi, constructori de lacuri de acumulare, foarte talentaţi.
Deci: înhămăm stolurile de ciori cumva, nu cu fire de păianjen ca şi în James şi piersica uriaşă, dar le înhămăm cu ceva fire trainice, poate sîrme, poate fire de mătase, oricum după ce le înhămăm la capătul celălalt agăţam coşuri de nuiele confortabile în care să şadă sătenii ţigani. Ceva în genul coşurilor de sub balon, dirijabile, sau cum se cheamă? Eu uitat romîneşte. Just kidding. Am un lapsus. [Iasomia: Nacele.] Aşa, şi la un semnal sătenii ţigani îşi iau zborul şi zboară, zboară de la Pata Râtului pînă la Fântânele, sau nu ştiu, mai există vreun lac mai aproape? La Beliş? Aştept sfatul dvoastră unde credeţi că ar fi mai bine să-i strămutăm. Bine. Bine. Bine.
Şi cînd ajung deasupra apei, buf! îi aruncăm în apă. Aici încă nu prea-i clară ideea mea.
Sau mă gîndeam, poate, să fie ca în piesele de teatru, atunci cînd actorii sunt ridicaţi în înaltul scenei cu suportul unor scripeţi, şi cu ajutorul altor scripeţi sunt deplasaţi pe orizontală. Şi apoi li se dă drumul în jos. Măreţ, nu-i aşa?
Pentru asta ar trebui un angrenaj uriaş, un sistem de roţi colosale care se îmbucă una pe alta, doar noi suntem un popor de mari ingineri, nu-i aşa? Am citit că rotoarele noastre de la Porţile de Fier sunt gigantice, numai paletele sunt mari cît o casă, zece metri! Deci mai vedem. Putem vorbi cu alţi cercetatori pe net, pe Skype, să nu ne coste. Bine, bine, bine.
Da’ ce ne facem cu ciorile? Dacă să zicem nu o să putem procura scripeţi uriaşi, poate-i plimbăm pe ţigani în coşurile cărate de ciori şi cînd ajung deasupra lacului îi dăm cu leagănul pînă se învîrt 360 de grade, dăm coşul peste cap şi-i aruncăm în apă. Or să ţîşnească ciorile ca săgeata din arc şi vor străpunge globul pământesc şi o să iasă taman la Antipozi, în China. Ori, cum făceau strămoşii noştri în povestea aceea cu Păcală. Dacă îmi permiteţi, să reamintesc istorioara, în special pentru generaţiile mai tinere crescute cu televizorul, care nu mai citesc, domnule, literatura noastră fermecatoare, deci în acea poveste, întreg satul fiind sătul de prostiile tăntălăului de Păcală, l-au îndesat într-un sac să-l arunce în rîu, dar am uitat cum, Păcală l-a convins pe un om care mergea la tîrg cu o vaca grasă, să facă schimb cu el, tîrgoveţul să intre în sac şi să sară în apă. Păcală revine în sat cu o vacă grasă. Şi ţăranii îl iau la întrebări. Şi Păcală le zice că pe fundul rîului sunt vaci la păscut, ţăranii se bagă în saci, ori îşi leagă pietre de moară de picioare ca să ajungă cât mai la fund, mai la fund, că acolo sunt vacile cele mai grase! Şi aşa a devenit Păcală singurul locuitor al satului fantomă. Deci poate că dacă le spunem ţiganilor săteni că pe fundu’ lacului sunt cai, vaci sau oi la liber, îi convingem să se stabilească în lac şi să semneze contracte de închiriere cu primăria. Da’ iar, ce facem cu ciorile? Ce facem cu ciorile?
Nu, domnule Avadanei, nu bat cîmpii. Bine, bine, bine. Să facem cumva să îi trimitem la fund pe locuitorii ţigani, acolo cel puţin au case şi poate găsesc şi ceva de mîncare. Nu ştiu încă cum, de asta vă scriu, poate le învăţăm şi pe ciori să înoate şi la fund acolo, poate devin peşti, ori cine ştie, vor ieşi pe partea aialaltă, la chinezi.
Da, ştiu sătenii ţigani trebuie să şi respire, desigur. Pot din cînd în cînd să vină la suprafaţă, să facă spectacole de speriat turiştii romantici, că aşa am auzit că se poartă prin occident, să le curgă vesticilor adrenalina prin vene, şi cu un drum, fiind deasupra apei, apucă şi ei să şi respire, să-şi relaxeze plămânul. Cu timpul poate vor deveni cu totul subacvatici. (Iasomia: Poate treptat, treptat, o să le crească solzi şi pieliţe la degete şi ţiganii o se transforme-n peşti, că tot îi anul 2009 bi-centenarul naşterii lui Darwin, poate se vor transforma în crapi uriaşi şi vor deveni trofee pescăreşti.
Merită încercat, nu ştii cum îi cu evoluţia asta, şi cum familiile de ţiganii după tradiţie se înmulţesc repede şi evoluează, şi o să luăm şi premiul Nobel, mai ştii? Şi şi ciorile pot evolua, de la o specie la alta nu e decât un pas. iar de la păsări la peşti drumu-i mai scurt.)
Şi aşa. Vom evita un oprobiu internaţional. (Iasomia: Şi promovînd turismu’ facem şi ceva ce nu mai există pe faţa pămîntului, şi intram în Cartea recordurilor, cum a făcut Oprescu, primaru’ Bucureştiului, în 2008, cu cîrnatu’ cel mai lung din lume pe care l-a muncit în faţa parlamentului, în Piaţa Poporului, fiind trâmbiţat de cea mai mare mulţime din lume de crăciuniţe îmbrăcate sumar, că trebuie să ieşim şi cu ceva bun pe media, nu tot cu crime şi violuri, şi o să folosim şi pensiunile agroturistice care nu mai au clienţi de când cu recesiunea.) Dimpotrivă vom ieşi din recesiunea economică cu brio.
Regret că nu am posibilitatea să vă fac o machetă a lucrării mele, dar vă asigur că va funcţiona perfect. O să lansăm propunerea pe net şi biologi şi ingineri din lumea-ntreagă o să ne sprijine, neîndoit.
Sper că mă veţi contacta în curînd şi vom finaliza în timp util această magnifică idee. O să ne sprijine şi italienii şi francezii şi elveţienii că şi la ei ţiganii sunt o problemă, şi unde-s ţigani se-nmulţesc şi ciorile. Apoi putem să venim să o aplicăm şi în State. Dacă presa relatează despre acest experiment, vom putea înainta proiectul chiar şi noului guvern american şi sunt sigură că Obama ne va asculta şi sprijini. E posibil să putem echivala diploma dumneavoastră în no time şi vom transmuta minorităţile de aici în lacurile americane. Totul e verde, ecologic.
(Iasomia: Dacă veţi accepta să vă aduceţi contribuţia, vă vom sprijini şi pentru obţinerea unui doctorat, că ştiţi cum este “Nici munca fără pâine, nici pâinea fără muncă” sau cum zicea Vanghelie, primaru’ sectorului 5, “Mănânc, deci gîndesc”.)

Cu mulţumiri anticipate,
Smaranda Mlastină
Net: smaranda.mlastina@yahoo.com
Skype: (nonstop) smaranda.mlastina

Anunţ: Dacă doriţi să daţi un pic de bani ca să pot să continui eforturile mele în ritmul actual, şi de asemenea, să pot să răspândesc banii diferitelor mele cauze sociale, aş fi foarte recunoscătoare.
De asemenea, donaţii în natură sunt foarte apreciate. În natură însemnînd consiliere profesională, transcriere cu diacritice, redactare, contribuţii la organizare de evenimente, donaţie de spaţiu, de publicitate, de imprimare de materiale publicitare, de călătorie [Adaugă produse excedentare proprii aici].
Mulţumesc familiei mele pentru sprijinul lor constant.
 New York
 Iulie 17, 2013